Sunt un om simplu, cu ambiții simple. Și eu îmi doresc să fiu bogat, să fiu iubit, să fiu deștept și sănătos. Deși la celelalte mă mișc mai greu, am strâns destulă motivație cât să mă apuc de sport și să îi dau de cap chestiei ăsteia cu sănătatea.
Eu m-am apucat de sală, apoi am făcut pauză, apoi m-am apucat din nou, apoi iar pauză și tot așa… Pentru cei care m-ați văzut, știu că nu pare că sunt mare culturist, însă, să știți că eu chiar merg la sală, când merg :D. Orice om înțelept știe că sportul vine la pachet și cu mâncatul controlat, iar eu am aplicat… și am început cu salate, apoi un burger, apoi salate, apoi un steak sirloin de vită, apoi salate, apoi şaorma. Este obositor să îți dorești să fii sănătos, însă eu am observat că dacă o fac împreună cu alții (he he), reușesc să mă mențin motivat… și așa am început să merg la sală cu prieteni, să fac drumeții cu bicicleta sau trekking și chiar să fac jogging afară.
Sursa: https://www.facebook.com/djandrei92/media_set?set=a.1742640655799618&type=3
Eu sunt din Timișoara, un oraș plin de ONG-uri care tot insistă să scoată localnicii la alergat crosuri. Așa că într-o zi, acum 3 ani, am cedat și m-am înscris și eu la un cros de 2 km că, la urma urmei, cât de greu poate fi? (Foarte). Doi km de alergat au fost pentru mine atunci cum a fost escaladarea Everestului pentru acei 2 (3? 7?) exploratori prima oară. Foarte greu. Am gâfâit într-una, simțeam că leșin, dar, ca fraierul, am continuat să alerg până la finiş. Nu câștigasem, nu eram în prima jumătate, însă asta nu a contat. La astfel de evenimente se creează o ambianță de sportsmanship și susținere din partea tuturor, încât, toți te aplaudă la finiş… inclusiv pe mine! „Poftim? Primesc și o medalie (de participare)? Ohohoo.”, „Da? Primesc deodorant, gel de duş și alte produse de la parteneri doar pentru că m-am înscris? Ohohoo, sign me in!”, „Wow! Și un tricou!”.
A fost dificil în timpul cursei, însă starea de bine pe care mi-a oferit-o la final a fost revoluționară. M-am simțit mândru că mi-am intrecut limitele, m-am simțit sănătos pentru că… asta se spune că primești dacă alergi, m-am simțit bine că am alergat într-un scop caritabil (era pentru lupta cu cancerul la copii). Și așa am început.
Din momentul acela, m-am înscris la fiecare cros din Timișoara pe care l-am prins. De fiecare dată, încercam o distanță puțin mai lungă, să scot un timp cât mai bun, să fac o poză în timpul cursei cât mai reușită. Apoi am început să mă duc la crosuri în alte localități, să mă duc și la crosuri pe teren cu diferență de nivel, nu doar asfalt… pe scurt, am încercat să îmi întrec limitele cu fiecare cursă.
Trec doi ani de astfel de nebunii și aud de Hercules Marathon. Acesta este cel mai mare eveniment (așa se spune) de alergare montană din România. Are loc prin Valea Cernei (pe la Băile Herculane, pe-acolo) și cuprinde un semi-maraton și un maraton. În caz că nu știați, semi-maraton înseamnă 21 km, maraton – 42 km, iar tot ce este sub 21 km se numește cros. Eu fusesem doar la crosuri până atunci, cel mai lung fiind de 10 km, DAR… eram pe val. Voiam la Hercules, așa că m-am înscris la semi-maraton (începem ușor). Toată povestea era în decursul unui weekend, așa că aveam nevoie de cazare și am început să caut cu o lună înainte. Răspunsurile primate erau de genul: „Nu avem liber atunci”, „NU!” și „Tu chiar crezi că vei găsi în weekendul cu Hercules? Păi este că și la UNTOLD aici!”. Mda, mi-am găsit cazare la 30 km de start. Mi-am găsit, în fine, DAR… am fost la Hercules. Am alergat 21 km. Am urcat (în alergare) un munte și apoi l-am coborât. Am petrecut 4,5 ore (din 5 permise pentru cursă) cu pulsul peste 170. Am pus o presiune pe genunchi cum nu am mai pus vreodată. DAR… am fost la Hercules. Altă ligă de acum.
A fost super și nu mi-a venit să cred că reușisem. La genunchi îi dau o genunchieră de fiecare dată când alerg, dar rezistă. Am intrat în anul 3 de curse și, cum am spus, altă ligă de acum. M-am înscris doar la semi-maratoane pentru că mi-am dovedit, gata, eu pot. Așa am crezut. La primul semi-maraton din an, mi-am sucit (puțin) glezna. Genunchiul era ok, însă glezna nu prea. Am terminat cu chin cursa, mi-am zis că va trece și glezna asta de la sine și mi-am văzut de viață. La al doilea semi-maraton, durerea a revenit. Nasol. Am identificat că glezna începe să mă doară cam după kilometrul 14, așa că aici sunt acum. Nu mă mai duc la semi-maratoane. Nu o să prind vreun maraton. Doar sub 14km.
Într-o zi, voi depăși și această limită, însă cert este că alergatul face parte din mine acum. Vă mulțumesc!
Andrei Tudora