Căutând printre rânduri, am ajuns la substratul meu preferat: superstițiile. Mituri ce îi alimentează pe unii, povești ce parcă ne țin în viață, un noroc ipotetic greu de dovedit, dar și mai greu de combătut. Se conectează baterii, se încâlcesc fire, Pământul încă se învârte și totuși planează acest nor de scepticism. A crede în puterea unei secunde nu-i un păcat, dar a-i conferi o injecție de suprarealism transcende orice graniță a logicii. Și nu e ca și cum ar crede toți în logică, ne agățăm de un nonsens pentru a continua, plecăm de mână cu absurdul spre viitor; dar a lua piesa de inexplicabil fascinant și a o transforma într-un ritual șamanic nebun nu constituie o bază veridică. Și, totuși, unii cred, ascultă ticăitul și așteaptă explozia unei bombe… și totul se termină cu epuizarea bateriilor. Ceasul se oprește. Nu se aude niciun „bum”. Poate de aceea nici nu îi zguduie nimic din convingerea lor că totul se va întâmpla, că surpriza vine… că surpriza pe care ei o așteaptă vine? Da, o interesantă definiție. Și mă pierd printre aceste superstiții. Le caut un sens, un creator, o geneză obscură… și nimic nu prinde contur.
Și dacă tot am ajuns la punct, la finalul capitolului, mă gândesc să trag linie. Însumez fictiv câteva amănunte, le arunc în coșul de „mai târziu” și îmi reiau jocul de-a desființatul. Nu voi incendia castele, nu voi descoase haine și nici măcar nu voi rupe foi. Voi coordona un strop de cerneală pe suprafața primitoare, îi voi induce un dans dement, îi voi agita culoarea spre a face totul o catastrofă veritabilă a sensului. Îmi voi asambla propria superstiție.
Totul începe cu momentul zero. Un zero absolut să îmi înghețe alienarea în ceva concret, să îi pună bazele stupide. Și mă întreb… când începe totul? Cu o stigmatizare de „târziu”, îmi aleg clișeic miezul nopții. Uneori ignorat și de prea multe ori supraapreciat, întrunește atribuțiile elementare ale nebuniei mele. Îl aștern cu grijă pe pânză, stă cuminte acolo, își așteaptă anexele. Privindu-mă șiret, îmi induce o mâncărime groaznică, îmi simt neuronii răzvrătindu-se, creierul o ia razna surescitat. Parcă m-a cuprins o frenezie odioasă, fac piruete stângace printre cuvinte, execut salturi nesigure peste explicații și dansez sacadat pe o punte fragilă dintre realitate și supoziție. Și le cos haotic, împung parcă bolnav pânza, simt firele frecându-se, ceva vibrează în mine. Îmi dă un sentiment de satisfacție să știu că am găsit o explicație, o poveste artificială să mi-o repet prostește. Ce îmi pasă că e contrafacută, că e un fir de praf într-o erupție vulcanică… e povestea mea, e mica mea pietricică de lovit ceea ce nu vreau să cred. Simt rebeliunea, o las să îmi dea sentimentul de importanță, să cred că am găsit soluția. Chiar de știu, dacă refuz să cred, poate totul devine fals…
Mă cuprinde un râs isteric. O manie usturătoare mă reconectează la prezent, mă scutură, mă electrocutează prin doza letală de adevăr. Și ce îmi rămâne dacă mă renegă realitatea? Să continui. Și aleg piesa de rezistență, un buton de activare al convingerii: viitorul. Ceva se întâmpla, acea surpriză ce nu mai e surpriză, acel ceva ce mă face pe mine să cred, să am impresia că știu. Un element nesigur ce conferă siguranță… ce poate fi mai frumos nebuniei mele? Pentru a accentua până la refuz această nuanță paradoxală, decid să las ambiguu întreg capitolul, mulțumindu-mă să îi confer un simplu „va fi bine”. O sintagmă cumplit de neclară, dar e rotița ce va pune totul în mișcare. Și ca orice poveste fantastică… a mea creație are nevoie de un personaj.
Ce e un text ieșit de sub penița mea fără o esență de romantism tragic. Și te-am ales pe tine drept personaj principal. Fi tu misterul, învăluie-te în anonimat, pierde-te în mulțime. Eu voi ști unde ești, ei te vor crede altul, nici nu te vei ști drept tu. Gândește-te de poți fi acela. Și acum să îți decorez destinul. Mă voi gândi la tine la miezul nopții. Da, atât de simplu, de fad, de inodor. Nu vei simți nimic, vraja mea nu te va atinge. Va fi doar un leac fabricat de propria-mi disperare, din banalu-mi suflet cu stropi falsificați din tine. Tu vei dormi sau vei cânta, vei visa sau vei citi, dar sigur nu te vei gândi la mine. Și totuși piesele se contopesc unitar, superstiția mea e pregătită de comercializare… câte alte suflete tulburate voi alina.
Îmi privesc opera în liniște. O văd timidă, ascultătoare în colțul minții. E pregătită pentru marea sa lansare, va plonja în prezent, va umple scena imposibilului, o va inunda, incendia, distruge. Și va crede că i-a fost sortit, va crede că viitorul îi aparține, că decizia este corelată cu acel eveniment de fapt inexistent. Eu tocmai dau aripi celei mai grele pietre. Încerc să fac un fluture efemer să aibă zbor de vultur. O urmăresc cu o milă profundă, caut cuvinte să o alin, dar ce îi poți spune propriei tale creații blestemate?
Ironic, aud și eu un ticăit. Învinsă, mă uit la ceas. Prezentul se joacă de-a cotropitorul cu mine. Mai sunt câteva secunde până la miezul nopții. Te chem în gând. Instaurează-te, intră violent, fă ravagii, simte-te captiv în libertatea supremă. În mintea mea poți face orice, ești imaterial și perfect. Găsește-te, dărâmă temple și construiește închisori. Închide-mi monștrii din gânduri, pune în lanțuri creaturile grotești ce ilustrează lumea prin ochii mei. Și apoi ia-ți coroana și fi rege peste acest tărâm anarhic. Vei fi liber… și ce e libertatea fără material? Fără ceva palpabil, fără tine și conștientul altora, fără prezența ta în tărâmurile altora? Nu e nimic… ești tu și un deșert arid. Creste-ți florile într-o lume fără apă, aleargă într-un cerc, fii fericit fără suflet.
Îmi chem impunător superstiția. Își adună lucrurile și se prezintă docil la post. Știe ce are de făcut, privește în gol și așteaptă momentul evaporării. Ceasul bate rapid și sacadat ora 12. Închidem ochii, eu, ea și tu. Te simt în fracțiunea pseudo-magică. Ești acolo, mă gândesc la tine, urmez regulile. Și ea se supune. Când deschid ochii a și dispărut. A plecat spre viitor… și eu sunt deja în viitorul propriului mit. Îi aștept deznodământul.
Totul mi-e curmat de un sunet spart. Ai distrus ceva pe la mine prin minte sau suflet… încă nu găsesc rana, dar îi simt ramurile propagându-se rapid. Un element atât de insignifiant mi-a scăpat la asamblare. Am un viitor nesigur despre tine, dar m-am lăsat pe mine să plutesc… eu ce ar trebui să fac după miezul nopții? Ar trebui să te uit?
Marta Teodora Traleş