La capătul coridorului cenușiu, pâlpâia un neon din doi în doi. Din dalele ieftine licăreau firicele de lumină difuză ce-i dădeau impresia că avea ochelarii murdari. Se opri după câțiva pași întrebându-se din nou de ce a fost de-acord. „Curiozitate” nu mai era un răspuns bun. Putea fi curios despre compoziția moleculară a lemnului de trandafir, despre motivul pentru care familii de oricinus orca atacă vasele de pescuit de pe coasta Portugaliei sau despre originea mirosului pestilențial emanat de microundele său. Dar nu, a ales să fie curios despre o prostie. Camera 69. Zâmbi ca un copil tâmpit. Politicoasele bătăi în ușa. Formula introductivă parcă distilată pe holurile Ministerului de Interne din Republica Socialistă. Încăperea era luminoasă, surprinzător de primitoare pentru un bloc care stă să cadă. Calculă dezastruos de prost înălțimea fotoliului și-n loc să se așeze, se prăbuși ca un idiot. Bufnitura surdă făcu pe Tartor să-și întoarcă privirea.
Spune-mi povestea ta! … Poți începe cu ce vrei tu. Încrederea se câștigă, știu, dar aici, în camera asta, trebuie să te străduiești să fii deschis. Puțin câte puțin, vom crăpa ușa înțepenită din tine! Ultima parte aproape că l-a făcut să pufnească, judecând după numărul camerei în care se afla, dar și-a zis să fie totuși decent. Nu am nicio poveste. Sunt doar plictisit. Nu fac nimic, nu am să fac nimic. Nu am să inventez ceva util omenirii oricum efemere. Nu am să creez ceva care să mă supraviețuiască. Sunt doar o mână de praf, ca toți ceilalți, care călărește un cataroi zvârlit printr-un imens nimic. Singura diferență este că sunt conștient de asta!
Deduc că te consideri un om inteligent. Aș putea merge într-atât de departe încât să bănuiesc că ești un geniu? Ei, la întrebarea asta a rămas vreo două clipe pe gânduri. Nu și-a putut controla niciodată reacțiile, așa că afișă un rictus demn de un accident vascular. Ceva mai mare decât stângăcia lui, ego-ul i-a întrerupt proiectul introspectiv îniante de a începe. Aș crede că da. Aș crede că sunt un geniu, conform coeficientu… O, sunt onorată! După atâția ani în meseria aceasta, am ocazia să lucrez cu primul geniu! Primul meu geniu… Din păcate, nu prea există material academic pe temă, așa că vom învăța împreună. Stimată doamnă… Domnișoară! fu întrerupt delicat. Stimată domnișoară, ce e de lucrat? Mai precis, la ce este de lucrat? La concepția mea formativă despre existență? Nu. Au lucrat alții deja, Rudolf Clausius, Ludwig Boltzmann, știm tot ceea ce trebuie să știm despre entropie. Suntem mai mult decât încununarea nimicului, mai inutili și irelevenați decât însăși… nu fu lăsat să-și ducă la bun sfârșit tirada. Bun! Sunt de-acord să ne întâlnim! Marți și joi de la ora 2. Te rog să fii punctual. Încercă să protesteze. A, și încă ceva, te rog să începi să ții un jurnal, diligent, ca un geniu…
30 ian 2020
În *** după ureche
09:23 Un ***. Am ajuns să trebuiască să-mi pierd timpul scriind despre nimic. Ăsta este cuvântul pe care l-a apăsat Tartorul – trebuie. Trebuie să scrii despre ceea ce simți. Trebuie să vezi că viața ta merge mai departe. Trebuie să îți găsești noi obiective. Trebuie să înțelegi că există oameni care te iubesc. Trauma trebuie internalizată. Viața ta nu este o traiectorie lineară, trebuie să îi accepți sinusoidele. Trebuie să nu renunți. Mândra legiune a lui trebuie. Ce *** să internalizez? Am ajuns să trag apa peste bursă pentru niște sfaturi de iezuit obosit, aruncate din vârful fotoliului. Aș putea să fac și eu asta. Și mai ieftin. „Trebuie să crezi că ești bine ca să fii bine.” Iar. pe lângă asta, am ajuns să îmi pierd scuza ieftină pentru timp scriind despre misticismul suplu al marii dileme existențiale: ce simt.
Mă *** în ceea ce simt. Poate ar trebui să tai fraza asta. Nu simt nimic. Nu simt nimic, pentru că nu e absolut nimic de simțit. E un dat. Chit că ai țigle pe casă (ha!), tot plouă. Nu pe tine, dar plouă. Unii însă n-au, dar, nu disperați, stimați telespectatori, până și ăia care stau în ploaie trăiesc. Deja mă simt mai bine. Am eructat din mine toate gândurile-otravă.
Cum se măsoară oare dorința de vindecare, în cuvinte și pagini? Deci, dacă scriu în neștire, prind loc mai în față pe scara probabilistică? Sau există o comisie? Niște inși severi care ne citesc jurnalele și trasează direcție naturii. Ăsta-i plicticos, îi mai dăm doi peste doi ani. Ăsta-i agramat, pe năsălie cu el numaidecât! Să nu uit să întreb asta. În ce fel mi-este evaluată minunata-mi reflecție? Oi lua măcar un 6? Dar sunt mândru să raportez că execut tot ceea ce mi s-a transmis, așadar am toate șansele să mă fac bine. Exact ca la examenul lui Pătrașcu-Fiți-Scrupuloși-Băi, am să scriu mult, deci am să iau notă mare. Simt vindecarea. Curge prin mine ca seva printr-un sequoia.
11:27 O oră perfectă pentru un vin fiert, atâta doar că iarna nu-i acasă. Și că durează. Bătrânica de pe strada Plantelor mă știe deja. Mă privește sever în ultima vreme. Cred că are a face cu vizitele mele zilnice. Dar nu am cum să o ocolesc, pentru că salvăm natura împreună. Ea vinde la vrac, iar eu vin mereu cu aceeași sticlă. Măi, mamă, nu vrei și ceva de mâncare? Nu e singura mămăiță care are grijă de mine. Dar poate că o găti un pic mai bine.
Îmi beau Băbeasca mea rece de la băbuța care nu-i a mea și (încă) nu-i nici rece. Nu pot dibui câți anișori are. Pare că e sărită bine de a patra vârstă, dar nu e ca și cum am datat-o cu carbon. Mi-a spus că are grijă de prăvălia tatălui ei plecat în armată. Iar eu bănuiesc că duce războaie grele cu hoardele de naziști de pe alte meleaguri. Sora ei, mi-a spus, nu a vrut să se mute aici, așa că trăiește în continuare la Londra. Te pomenești c-o fi ‘Saveta?! E îmbătrânită disproporționat, probabil de la faptul că stă de o vreme cu obrazul stâng lipit de geamul dinspre stradă. Am citit un articol odată despre camionagiii cărora li se zbârcește mai repede obrazul stâng, din cauza radiației solare. Cică ultravioletele ar degrada țesutul la nivel celular, crescând semnificativ riscul apariției cancerului de piele, dar nu suficient, se pare, căci băbuța noastră mișcă vioi. Nu știu de cât timp este acolo, știu doar că, în ăștia patru ani de când stau eu în zonă, nu am găsit-o niciodată altfel și pe nimeni altcineva în prăvălie. Semn că vânzarea merge strună, aproape la fel de strună ca ea. De-acord, eu o vizitez la ore neptrovite, dar nu asta contează. Cum naiba s-o aproviziona? Și, unde trăiește? De fapt, cum ajunge până la aici?
12.12 E important să știi timpul. Notează-l! Am mai bifat o cerință. Trebuie să te ancorezi în realitate. Descrie ceea ce vezi. Păi, văd același perete jigărit. Rafturile pe care nu le-am șters niciodată de praf. Pe Tolstoi, pe Garcia Marquez, pe Makine, pe Nichita. Prima ediție. Luată de la un moșuleț care vindea cărți doar ca să mai schimbe câte o vorbă. Pe el nu-l mai văd de iarna trecută. Încerc să nu aud nimic. Nici lustra care se unduiază pe ritmurile mașinii de spălat pusă matematic de vecinii mei grijulii la douăsprezece noaptea, o dată la două nopți. Nici hârâitul din țevăraia despre care proprietarul mi-a spus că n-am de ce să mă îngrijorez, că e trainică la fel ca-n prima zi și nici masturbările gregare din parcarea de vizavi. Nu-i înțeleg pe oamenii ăștia. Își golesc vistieria pentru o sufragerie pe roți și o turează furios stând pe loc, ca să poată sta ulterior pe ele. Cu asigurare, benzină, cauciucuri de iarnă (că altfel nu poartă), nu-i mai scump decât în niște locuri deja consacrate? Astea, plus riscul inerent de a se iubi deloc platonic cu un copac.
02.14 Aproape am rămas iar fără vin. Penurie pentru câteva zile. Bursa intră pe cinci. Cu suta arsă, la Tartor cumpăram șapte litri și jumătate. Eram boier. Dar nu, mi-a trebuit „povața cea bună”. Nu disper, mă simpatizează balabusta de la cantină, o doamnă bine făcută, cu un neg mare sub ochiul stâng. Mi-a zis că-i amintesc de fiul ei plecat la muncă în străinătate, dar care se întoarce curând. Deci, plecat probabil la Jilava. Îmi pune deseori lângă meniul zilei, atunci când trec pe-acolo, și-un păhărel de vin. Atunci când sunt norocos, plec acasă cu o jumătate de sticlă. Îmi face cu ochiul, mișcând hazliu dodoașca maronie din care răsar semețe două fire. Iar ești lefterache, tinere? Lasă, ia aici un pic, să te mai întremești și tu. Uite ce prăpădit ești, numa’ piele și os. E frig afară, vrei să faci o neomonie, să rămâi paradit?! Hai, ia și-un pic de rachiu. Face bine. Auz’, tu nu ai vreo fată să aibe grije de tine?