Cele mai dezvoltate societăți sunt acelea care plasează ființa umană, individul, în vârful sistemului de valori. S-ar putea crede că, într-o astfel de societate, indivizii, urmărindu-și doar interesele proprii, vor dăuna altora sau nu vor contribui la bunăstarea întregii societăți, dar istoria a demonstrat contrariul. Oamenii au învățat: competiția și colaborarea pot exista concomitent în armonie. Pe de o parte, avem libertatea de a urmări propriile interese; pe de altă parte, suntem în continuă cooperare cu societatea, respectând niște reguli ce ne protejează de restul membrilor și pe restul de noi. Când toți respectă legea, apare stabilitate și aceasta creează condițiile psihologice pentru apariția individului integru. Atunci când un grup de indivizi integri se manifestă, apar acele fenomene în societate care fascinează și trezesc admirație în domeniul artelor, economiei, tehnologiilor etc. O societate poate beneficia extraordinar de pe seama resurselor umane dacă politicile sale sunt formulate la nivel de interese ale individului; și invers, societățile dezvoltate pot suferi un declin (sau chiar ruinare) dacă încetează să protejeze valoarea individului. Deci, cum se naște și cum moare individul integru?
Încă de la concepere, dezvoltarea noastră reflectă evoluția speciei umane. La început, embrionul uman arată la fel ca mulți alți reprezentanți ai lumii animale. Imediat după naștere, încă suntem similari în dezvoltare cu primatele. Mai târziu, însă, se întâmplă ceva extraordinar – apare conștiința umană. Trebuie să ținem cont de faptul că formațiunile mai noi ale creierului nu au evoluat înlocuindu-le pe cele mai vechi, ci, mai degrabă, au apărut ca o anexă. În noi încă trăiește reptila care a ieșit din ocean. În fața unui pericol iminent, se activează instinctele primare și neocortexul are puțin control asupra deciziilor. Foamea și setea, la fel, au puterea să inhibe rațiunea. Evoluția s-a asigurat să avem prioritățile bine setate. Nu ne permitem să risipim energie gândindu-ne la viitor atunci când ceva ne amenință chiar acum, de aceea ne direcționăm toate resursele pentru rezolvarea prezentului. Iată de ce o societate, pentru a putea funcționa, trebuie să aibă indivizii sătui și în siguranță. De ce s-ar dedica cineva unui scop de lungă durată în cazul în care n-are certitudinea zilei de mâine? Întâi de toate, avem instinctele de apărare față de un pericol, motivația să ne satisfacem nevoile de întreținere (hrană, mâncare, căldură etc.) și cele de reproducere; apoi, urmează motivația de explorare și de joc – atunci când forțăm limitele, ale noastre și ale lumii înconjurătoare, atunci când ne asumăm riscuri mari pentru recompense mari, atunci când descoperim America, inventăm aparatul de zbor, zburăm pe Lună. Nu putem să ne jucăm de-a inginerul dacă nu avem necesitățile de bază satisfăcute. Noi toți avem mai multe sub-personalități, sau „măști”, sau „zone motivaționale” în creier care schimbă felul în care percepem realitatea, ne schimbă comportamentul și scopul urmărit, deci schimbă și felul cum suntem văzuți de ceilalți.
În țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, cetățenii își permit să facă investiții de lungă durată, adică studii, carieră, afaceri etc., pentru că trăiesc într-un mediu destul de stabil încât să aibă încredere că un contract încheiat acum va fi onorat peste câțiva ani. Deși suntem sătui și în siguranță, oricum ne simțim uneori copleșiți de greutăți; dar, considerând trecutul întunecat al umanității, avem oare dreptul să ne plângem de viață grea acum? Nu cred că e corect să diminuăm povara complexității vieții în prezent. Odată cu beneficiile de care avem parte, a crescut și miza greșelilor noastre. Doar imaginați-vă catastrofa unei pene de curent mai îndelungate într-un oraș mare. Plătim și un preț social. Creierul nostru a evoluat în condițiile unei vieți de trib, cu 100-150 de oameni apropiați în viața noastră, având o relație, un „contract”, cu fiecare dintre ei. „Contractele” trebuiau onorate, succesul individului depindea direct de abilitățile sale de relaționare. Minciuna, furtul, trădarea erau improbabile; căci, de la cine să furi? De la propria familie? Lucrurile stau un pic diferit dacă vorbim despre viața într-un oraș mare. Nu mai plătim un preț atât de mare atunci când comitem greșeli în relaționare. Nu mai suntem constrânși de mediu să reparăm relația, pentru că oamenii sunt mulți, deci înlocuibili. Noi simțim că această libertate ne face mai slabi. Pe de altă parte, penalitățile din mediul profesional ne educă, devenim eficienți, productivi; am ajuns să fim experți în tot felul de sisteme, dar incapabili să rezolvăm o ceartă cu un prieten din copilărie sau cu un membru al familiei. Uneori, conștient sau inconștient, înțelegem importanța anumitor restricții, acel simbol al tatălui sever care nu ne permite să fugim de confruntarea/rezolvarea unei probleme. Ne doare superficialitatea; avem fantezii despre cum ajungem blocați în lift cu persoana pe care o simpatizăm pentru că știm că suntem prea slabi să depășim din proprie iniţiativă anumite bariere. Stabilitatea societății, ca și a tribului, își are fundamentele în abilitățile fiecărui membru de a relaționa. Din acest motiv, suntem programați biologic să fim recompensați emoțional pentru o relație interpersonală calitativă și să suferim atunci când relația este defectuoasă; depunem efort continuu pentru construirea și întreținerea relațiilor cu familia și comunitatea. Oare se putea altfel atunci când izolarea de trib însemna moarte? Omului care ne-a trădat încrederea îi zicem: gata, nu vreau să mai am de-a face cu tine (sau cum zic copiii – nu mă mai joc cu tine!). O zicem instinctiv, e tipărit adânc în noi; mai demult, aceasta ar fi fost pedeapsa supremă – alungarea din trib (implicit, moartea; un solitar nu ar fi putut supraviețui). Trădarea merita pedeapsa supremă atunci când cooperarea era esența supraviețuirii. Astăzi, în comunități atât de mari, e mai ușor să găsești alt „trib”. Cam asta fac psihopații, schimbă „triburile” de fiecare dată când personalitatea lor manipulatoare este deconspirată. Dar noi avem nevoie de relații stabile și ele, inevitabil, sunt complexe; iată de ce nici instinctul reproducerii nu se rezumă doar la sex.
Femelele cimpanzeu nu își selectează partenerii sexuali, ele se cuplează cu toți cimpanzeii fără discriminare. Masculii dominanți, pentru a se asigura că genele lor vor fi transmise, alungă constant pretendenții mai slabi. Ceilalți masculi trebuie să-i detroneze pentru șanse mai bune la reproducere. Acesta este un motiv pentru care societățile monogame au un nivel mai scăzut de violență. În poligamie, bărbații din straturile de jos ale societății nu au resurse și nici șanse să atragă femei (la fiecare bărbat cu două femei, există unul cu niciuna), înseamnă că ei nu au nimic de pierdut; astfel, apar grupările criminale sau, la nivel național, poate începe o revoluție. Revoluția este o metodă eficientă de a obține egalitatea mult râvnită. Revoluția distruge ierarhia curentă, destabilizează economia, iar când toți sunt săraci – toți sunt egali (vezi comunismul). Bărbații, instinctiv, râvnesc statut pentru a fi mai atrăgători pentru femei. Femeile instinctiv vor încerca să aleagă cel mai bun bărbat dintre cei accesibili, pentru a crea condiții cât mai bune pentru copiii lor. Este comică revolta adolescenților fierbinți împotriva fetelor caste. Sexul e plăcut, zic ei, nu-i așa? Au ambii de câștigat, de ce nu poate fi simplu ca în documentarele cu animale? De ce fetele complică procesul? Desigur, fetele ar putea înceta să complice lucrurile, dar selecția naturală nu prea le-a dat șanse de supraviețuire copiilor proveniți din relații superficiale. Chiar și astăzi, cu toate serviciile de asistență socială disponibile într-un stat dezvoltat, copiii ce provin din familii complete și stabile o duc mai bine (din toate punctele de vedere – economic, fizic, psihic etc.) decât cei cu un singur părinte. Femeile au evoluat să selecteze bărbați inteligenți, cu aliați/prieteni (dovadă a abilităților sociale), pentru a asigura șanse mai mari de supraviețuire copiilor. O astfel de selecție a dus la apariția omului gânditor, a mamiferului cu creier disproporțional de mare. Există și un banc care atribuie tot progresul tehnologic văicărelilor femeilor. Bun banc! Acest instinct al selecției este în fiecare femeie, în caz contrar, ar face sex cu oricare bărbat, absolut fără discriminare, așa cum fac femelele cimpanzeu. Nu putem decât să le zicem fetelor care „complică lucrurile” – mulțumesc! Datorită lor avem internet și explorare spațială! Ele pun la încercare bărbații în perioada de curtare, ca aceștia să-și demonstreze competența și devotamentul. În această perioadă începe să se clădească suportul emoțional al relației. Chiar și bărbații cu specificul mai superficial al sexualității lor, dacă au doar relații sexuale fără atașament emoțional, ajung a fi mai puțin satisfăcuți și riscă depresie, în special după vârsta de 25 de ani. Un număr prea mare de parteneri sexuali (la bărbați și femei) este asociat cu dificultăți din copilărie (de regulă în familie). Relațiile recompensează pe măsura complexității lor, profunzimii lor, în opoziție cu superficialitatea. Abilitățile de construire a unei relații profunde, cât și capacitatea de a percepe existența straturilor mai profunde ale unei relații, se formează urmărind părinții.
Relațiile din viața noastră determină calitatea vieții noastre. Cei care au avut dificultăți în copilărie în relația cu părinții ar putea crede că la maturitate, odată cu dobândirea independenței, pot lăsa totul în urmă, dar nu e așa. O sursă a simptomelor depresiei la vârsta de mijloc, în proporție semnificativă, este relația cu membrii primei familii, adică părinți și frați/surori. Aceste simptome sunt similare cu cele din cazul unei relații defectuoase cu soțul/soția. Asta e valabil pentru femei și bărbați în egală măsură în relațiile cu frați/surori și părinți; însă s-a observat o deosebită semnificație a relației între mame și fiicele lor adulte. Deci dacă ai conflicte cu membrii familiei, e recomandat să depui efort pentru îmbunătățirea acestor relații, pentru că acea tensiune nu va dispărea și te va măcina toată viața, fiind catalizată de reuniunile tot mai dese ale familiei pe măsură ce părinții îmbătrânesc și vor necesita mai multă grijă din partea voastră.
Sentimentul propriei valori noi îl extragem din relația cu alți oameni. Dacă nu este nimeni în viața noastră pentru care să contăm, ne simțim inutili. Asta duce la depresie, vom avea un nivel scăzut de serotonină în sânge, ne va fi greu să ne sculăm dimineața din pat, nu vom vedea rostul efortului. Nu de greutăți ne temem noi, greutățile înseamnă viață, dar este mult mai dureros să nu ai pentru ce/cine înfrunta acele greutăți. Atunci când crezi că efortul tău nu contează sau nu e apreciat, te simți ca la fundul oceanului. Nu vezi scăpare, nu-ți permiți să te gândești la viitor. În schimb, trăiești în prezent, și vrei să uiți de durere măcar un pic. Așa ajung unii să se recompenseze cu „mici plăceri”, caută să-și satisfacă sațietatea. Unii mănâncă gustos și mult, alții consumă vreun drog sau beau alcool azi, ca să nu le pese de ziua de mâine, pentru că ziua de mâine nu aduce nimic bun. Așa apar dependențele. Problema primară a majorității dependenților nu ține de individ, ci de factorul social. Sevrajul poate fi depășit, dar atunci când micile plăceri sunt unicele plăceri din viață, revii la ele mereu. Afecțiunea primită dintr-o relație de lungă durată este mai mult decât plăcere; de fapt, este asociată cu longevitatea și sănătatea psihică și fizică. Relația umană este atât de importantă, încât pierderea persoanei dragi poate fi insuportabilă. Dacă oamenilor perfect sănătoși li se întâmplă o mare tragedie, ei brusc se pot îmbolnăvi grav; uneori, câteva boli deodată. Noi toți suntem susceptibili la anumite boli, dar corpul luptă cu ele; însă când dispare stabilitatea din lumea noastră și suntem învăluiți de anxietate, consumul excesiv de resurse ale corpului duce la slăbirea sistemul imunitar. Din moment ce imunitatea slăbește, bolile apar „ca din senin” – depresie profundă, cancer, OCD, alcoolism etc.
Pentru a deveni oameni integri, trebuie să fim conștienți de propriile puteri și slăbiciuni. Doar așa ne putem plasa conștient și sigur pe harta societății. Este imposibil să afli cine ești cu adevărat fără ajutorul celor din jur. Ascultă când oamenii apropiați te critică. Dacă e ceva în neregulă cu tine, tu ar trebui să fii cel mai interesat în a afla despre asta, chiar dacă este neplăcut. Vrei să devii mai bun! Nimeni nu e perfect, iar dacă partenerul de viață nu te critică, înseamnă că nu-i pasă. Relațiile în care conflictele sunt rare nu durează. Nici cele cu prea multe conflicte nu rezistă, pentru că nu vrei doar să te exprimi, ci să fii și auzit. Conflictul este un spațiu al dezvoltării personale și dacă ambii interlocutori ascultă cu adevărat și se exprimă cu adevărat, când vor ajunge la rezolvarea conflictului, vor deveni mai puternici și mai înțelepți. Un cuplu trainic creează o familie puternică și mai multe astfel de „celule sănătoase” într-o societate înseamnă prosperitate. Divorțul este corelat cu înrăutățirea stării economice și a sănătății individului, iar o rată înaltă a divorțurilor într-o societate poate fi indicatorul unei crize la mai multe niveluri în societatea respectivă. Învață să asculți! Află cine ești cu adevărat, ce-i frumos și ce-i urât în tine, astfel vei fi capabil să iei decizii mai bune în viață și nu vei fi pradă ușoară pentru cei care vor să te folosească – escroci, ideologi etc.
Atunci când știi cine ești, e mai ușor să te orientezi în timp și spațiu. Dacă înțelegi unde te afli, e mai ușor să înțelegi încotro s-o iei. Gândirea abstractă face diferența între noi și alte animale; avem posibilitatea de a prevedea viitorul în multiple variante, iar apoi să ne folosim intelectul pentru a alege varianta cea mai favorabilă. Tu ce variante ale propriului viitor analizezi? Ce vrei să vezi în urma ta la sfârșit de viață? Fii cât se poate de responsabil, nu te gândi la insula plăcerilor! Nimeni nu se gândește la sine în varianta ideală murind de supradoză. Noi toți visăm să facem ceva important în viață, să fim eroul cuiva, să rezolvăm o problemă importantă, să facem un sacrificiu pe care alții l-ar considera valoros, să fim utili! Trebuie să-ți alegi povara ta și s-o duci cu responsabilitate. Nu vei fi respectat pentru odihnă, ci pentru efort. Contează și bunăstarea materială, dar nu asta te va face împlinit. Cei mai fericiți oameni sunt la mijlocul distribuției averii, pe când cei săraci suferă din cauza facturilor prea mari, iar cei bogați suferă din cauza deteriorării relațiilor interpersonale din viața lor (pentru că au mai puține constrângeri în interacțiunea cu ceilalți și pentru că se dezvoltă narcisismul care duce la comportamente antisociale). Descoperă ce vrei cu adevărat și vezi dacă ceea ce vrei corespunde cu gândurile tale și cu felul cum te simți.
Cunoaște-te cu adevărat, alege-ți calea în viață, apoi fă-ți un plan! Dacă ești tânăr, și mai ales dacă ai trecut deja de prima tinerețe, nu vrei să mai rătăcești printre scopuri de scurtă durată. E mai bine să trăiești o viață lungă, plină de sens, decât multe vieți fragmentate pentru mici realizări. Alege-ți propriul scop, apoi determină care sunt sarcinile/etapele care te vor duce la acel scop. Află care e durata medie a vieții în zona ta, calculează cam cât mai ai de trăit. Te va ajuta să îți înțelegi limitele și că nu ai timp de pierdut pe fleacuri. Primul pas al acțiunilor în direcția realizării scopului este verbalizarea. Transformă-ți gândurile interioare în cuvinte. Manifestă-te. Nu este ușor s-o faci; pe lângă dificultatea articulării gândurilor, mai ai de purtat responsabilitate pentru tot ce zici. În conversații cu familia sau cercul de prieteni, ai putea alege să spui ceva generic, banal, ca să nu creezi conflict de opinie, dar e dovadă de slăbiciune, te trădezi. Atunci când te exprimi, opinia ta va fi plasată pe hartă, vei deveni reper și chiar dacă nu toată lumea va fi de acord, vei deveni relevant. Atunci când cineva face abuz de comportamentul tău inofensiv, gândește-te bine, analizează ce nu îți place și de ce, apoi spune asta celuilalt. La început vei întâmpina rezistență, dar, pe termen lung, îți vei face viața mai ușoară, te vei respecta și vei fi respectat. Pune-ți gândurile în ordine și transformă-le în cuvinte, mai ales în relația de cuplu. Nu vrei să te afli într-o relație în care nu te poți exprima, pentru că devii sclavul celuilalt, vei spune orice ca să nu-l contrazici. Dar nici stăpân în relație nu vrei să fii, pentru că vei face greșeli și dacă nu vei fi confruntat, vei repeta greșelile, va crește varietatea greșelilor, vei antrena comportamente nocive. Așa dezvolți o personalitate deformată, urâtă, abuzivă și, până la urmă, tot sclav ajungi – al propriei parodii. Imaginează-ți o versiune a eului tău pe care vrei s-o vezi la sfârșit de viață și acționează doar în direcția aceea. Sigur nu vrei să fii urât de către copiii tăi, sigur nu vrei să fii omul care și-a abandonat familia care avea nevoie de el. Adânc în mintea ta există un Eu ideal, nu-l trăda. De fiecare dată când acționezi, legăturile neuronale care au răspuns de acea acțiune se întăresc. Cu cât mai des acționezi în acea direcție, cu atât mai mult ele devin parte din personalitatea ta. Asigură-te că acționezi în așa fel încât să fii mulțumit de Eul tău la nivel de valori, și nu la nivelul beneficiilor de moment. Atunci când aliniezi emoțiile cu gândurile și acțiunile tale, devii integru, devii puternic, se îmbunătățește sănătatea fizică și psihică. Personalitate fragmentată e atunci când diferite sub-personalități (măști, motivații) ale tale nu se supun unei idei comune; când minți, când faci ceva nedrept, chiar și după propria definiție a nedreptății; când o parte din tine, în goana după o recompensă de moment, trădează o altă parte din tine, care va fi cu tine până la sfârșitul vieții. Personalitate integră e atunci când spui adevărul, când acțiunile tale nu au nevoie de scuze; când, urmărind un scop, te gândești la consecințele din viitorul mai îndepărtat pe care le veţi suferi tu și cei din jurul tău; când conștiința e curată și somnul liniștit.
Fiecare dintre noi vrea să fie valoros, dar cele mai bune recompense le putem găsi doar în urma depășirii obstacolelor vieții. Cel mai probabil, n-ai o viață ușoară. Ai avut o copilărie grea și uneori retrăirile te copleșesc, sau, din contră, ai avut o copilărie fără lipsuri și ai crescut naiv, iar la maturitate ai fost lovit de viața reală, necooperantă. Într-un apartament modest sau în palat, suferința e simțită la fel și nu prea ai cum s-o eviți, dar ea poate fi suportabilă dacă la capătul celălalt te așteaptă ceva care să merite. Acest ceva poate fi un viitor mai bun pentru copiii tăi, vindecarea celui drag sau – simplu – o îmbrățișare din partea persoanei iubite după o zi grea de muncă. Calea ta spre o viață împlinită e plină de obstacole. Alegerea dintre profesia preferată și cea bine plătită poate fi dificilă. Diferite profesii sau, altfel spus, diferite trăsături de personalitate (necesare anumitor profesii) sunt apreciate în timpuri și spații diferite. Unele societăți sunt însetate de artă, altele de justiție sau de agresivitate, generozitate etc. Să fii omul potrivit la timpul și locul potrivit. Dar dacă ajungi „acolo”, nu ești unicul. Nu demult, un cântăreț concura doar cu cei din satul vecin. Astăzi, el concurează cu întreaga planetă. Toată muzica este accesibilă și doar cei mai buni artiști sunt ascultați, doar ei acumulează cea mai mare parte a capitalului. E mai greu acum să fii cel mai bun într-un domeniu, dar, pe de altă parte, ai o varietate mai mare de domenii din care poți alege. Mai multe specialități și mai multe domenii înseamnă mai multe ierarhii/șanse în care poți concura pentru succes. E mai greu să fii cel mai bun croitor din oraș, dar poți fi cel mai bun într-un departament al companiei ce produce obiecte vestimentare (design, cusător, manager, relații clienți, imagine brand etc.).
În calea procesului de integrare a personalității mai stă și obstacolul psihologic, poate cel mai important. Atunci când pui tot insuccesul din viață pe seama factorilor externi și-ți construiești o zonă de confort a lipsei responsabilității față de propriul destin, ajungi să te complaci în mizerabilitatea ta. „Zona de confort”, o expresie des folosită, însă nu întotdeauna înțeleasă. Ea se referă la starea în care te afli atunci când simți că-ți este cunoscut rezultatul acțiunii sau inacțiunii tale. Chiar dacă acel rezultat este unul negativ, el este confortabil pentru că este previzibil și deja te-ai adaptat la el. De exemplu, atunci când ai de îndeplinit un rol în familie, dar nu o faci chiar bine și ai dezamăgit membrii familiei de mai multe ori, ei acum așteaptă doar eșec din partea ta. Părerea lor nu se va schimba imediat dacă depui efort, dacă te îndrepți (un fel de muncă nerecompensată), însă dacă nu depui efort, ai impresia că nu pierzi nimic, ei oricum nu te credeau bun de ceva. Aceasta este zona de confort. Sau atunci când ai un proiect important la lucru, ocazie să-ți manifești competența, ori un interviu de angajare. Ai putea să depui efort 100%, dar alegi să n-o faci, dedici doar 60% din potențialul tău, pentru că te aștepți să eșuezi. De ce s-ar simți cineva confortabil în eșec? Pentru că e ușor. Succesul profesional necesită efort și adaptare la schimbări. E mult mai ușor să găsești o scuză decât să-ți asumi responsabilitatea succesului. Îți zici că oricum sistemul e corupt și nu aveai nicio șansă la acel interviu. Ai contribuit la propriul eșec pentru a-ți reconfirma ideea (raționamentul) unei lumi nedrepte care nu te apreciază, ca să poți reveni liniștit la confortul unui statut de victimă. Îți zici ție și celorlalți că măcar ai încercat, așa-i? Asta e cel mai grav, că primești puncte pentru încercare sau „Diplomă de Participare”. Societatea te mângâie pe cap și asta te încurajează să continui seria de eșecuri și învinuirea exteriorului. Iată de ce e bine să ții aproape prietenii care te critică atunci când nu depui efort maxim. Ține-i aproape, pentru că ei îți vor binele și nu le place să te vadă plângându-ți de milă. Ei văd versiunea mai bună a eului tău și ar trebui să tinzi spre realizarea ei. Nu te lăsa înconjurat doar de oameni care te ajută când ai o nereuşită. Mulți dintre ei te ajută doar pentru că se simt și ei mizerabil. Întinzându-ți ție o mână de ajutor, îi face să se simtă mai bine gândul că, pe lumea asta, este cineva care e mai nenorocit ca ei. Nu te lăsa înlănțuit la marginea societății doar pentru consolarea altor ratați. Croiește-ți drum în sus!
Starea de spirit a individului nu e un simplu subiect romantic. O fi uneori romantic pentru individ, dar prinde o cu totul altfel de alură dacă vorbim de un grup de indivizi sau de o proporție semnificativă a indivizilor unei societăți. Atunci când țara trece prin timpuri grele, sunt diverse direcții în care se pot dezvolta evenimentele, în funcție de cultura societății. Atunci când indivizii sunt slabi de spirit, cu personalitatea fragmentată, ar putea alege să acționeze în grup asemeni unui individ slab. Așa s-a întâmplat cu Germania înainte de al doilea război mondial. Germanii și-au explicat suferința printr-un raționament care a pus responsabilitatea nenorocirii lor pe un factor extern. Mai târziu, au folosit acest raționament ca justificare a unor acțiuni de „îndreptare a nedreptății”, așa au murit milioane de oameni. Fără destui indivizi integri, o țară se poate transforma în ruină sau, mai rău, să ruineze și alte țări. Indivizii s-au pierdut pe sine într-o ideologie care i-a consumat și, din moment ce nu mai există individ, nu mai există drepturile individului. La fel s-a întâmplat și în Uniunea Sovietică, unde vinovatul pentru suferința individului a fost „cel ce are mai mult ca mine”. Așa au început să ia de la cei care au prea mult, până au ajuns toți egali, pentru că nimeni nu mai avea nimic. Zeci de milioane de oameni au murit din cauza acestor regimuri. Nimeni nu le-ar fi susținut dacă din start ar fi știut ce va urma; dar ele au fost și vor continua să fie atrăgătoare într-o formă sau alta, pentru că ele rezonează cu instinctele noastre umane: de apartenență la un grup, egalitate, ordine, răzbunare etc. Astăzi, în Germania, crește din nou numărul naziștilor, iar în S.U.A. (floarea capitalismului), mai mult de jumătate din populație este atrasă de ideile socialiste. Asta se întâmplă atunci când drepturile individului sunt surclasate de alte valori care, chiar de sunt dezirabile, ele nicidecum nu trebuie să ajungă în vârf; ierarhia valorilor contează! Istoria arată că aceste devieri ale valorilor nu se termină niciodată bine, contrar intențiilor bune și susținerii masive din partea populației (care poate da un sentiment fals al corectitudinii). Oare cât timp poate un individ să trăiască în pace, având ca prioritate bunăstarea altcuiva decât a sa? La un moment dat, va începe a mocni în om acel sentiment al nedreptății, iar atunci când va erupe, o va face în modul cel mai inuman.
Deci, pentru o lume mai bună, începe de la tine, ai grijă de tine, pune-te pe picioare în așa fel încât profesionistul din tine, părintele din tine, prietenul din tine etc. să acționeze în aceeași direcție. Ai grijă de familia ta, apoi de prieteni și comunitatea în care trăiești. Într-un final, ajungi să contribui la o lume mai bună. De fiecare dată când faci ceva bun și semnificativ, memorează acea stare plăcută, apoi încearcă să ajungi la acea stare din nou. Fă astfel încât gândurile tale și emoțiile să fie în unison cu acțiunile tale. Continuă să acționezi corect, continuă s-o faci o perioadă de câteva luni, apoi câțiva ani și vei ajunge în viitor acel părinte bun, acel profesionist bun, acel om bun pe care în prezent l-ai admira chiar tu.
Surse: J.B. Peterson; Megan Gilligan, Robert Waldinger, Paul Piff.
Marian Onică