Eu sunt un om al verii, un orășean leneș. Sunt genul de persoană care consideră o seară de ronțăit semințe, urmărind ore întregi de seriale, o seară perfectă. Dar când mi s-a propus să mergem într-o duminică în localitatea Râușor și de acolo să facem un traseu până pe vârful Retezat, eram clar în afara zonei mele de confort. Însă am acceptat. Nu știu de ce, poate eram plictisit și nu știam la ce spun „da”, poate îmi amintisem că nu am mâncare în casă și ar fi trebuit să fac cumpărături de la magazinul care nu avea să se afle în drumul meu până duminică (ughh). Am acceptat.
Noi stăm în Timișoara, aveam de mers până la Râușor. Am pornit la 5 dimineața, ca să începem să urcăm pe la 9. Era frig, nu îmi plăcea. Era umed, nu îmi plăcea. Nu-mi mai era frig, începusem să transpir de la efort, nu îmi plăcea. Peisajul, însă, era extraordinar. Nu mă plângeam… prea mult. Treceam pe lângă un pârâu și orășeanul din mine a zis „yolo”… și am umplut sticla cu apă de munte. Sunt genul de om care mereu zicea că nu simte diferența dintre Dorna, Lipova, Izvorul Minunilor, dar acea apă din pârâu chiar a fost mai bună decât toată apa Evian din lume.
Noi am început pe traseul cu dungă roșie între două linii albe. Am ținut-o așa până la lacul Ștevia, care arăta ca în povești. O bucată de apă, înconjurată de munți, care reflecta tot verdele din spectrul culorilor.
La lac nu am mai găsit dunga roșie, așa că am făcut ce era mai firesc: am luat-o în sus… drept în sus. Și a fost o adevărată provocare. În următoarea poză am marcat ce credeam eu că este vârful. Mhm, acea stâncă nenorocită a fost mai degrabă un marcaj pentru jumătate din urcarea pe care noi trebuia să o facem.
Mai aveam puțin şi urma vârful (cel adevărat), mai trebuia să urcăm cam o sută de metri, însă acea sută… era practic verticală. Nu am văzut noi capre negre pe traseu, dar crede-mă… după acea urcare, le-aş putea prinde de coarne.
Lacul Ștevia văzut din „aproape” vârf
Într-un final, am ajuns unde am vrut toată ziua să îmi fac poză. Și am simțit că meritase totul.
Ne-am odihnit puțin, am mâncat un sandwich și am pornit înapoi… sau, cel puțin, așa am crezut eu. Nu.
Am început să coborâm pe cealaltă parte, pe un alt traseu care presupunea o altă urcare și apoi iar coborâre până la mașină. Ugh, ce mi-ați făcut! Dar, da, am făcut-o şi pe asta. Traseul a durat cam 9 ore și a avut circa 20 de km. Îmi spusese brățara fitness că mi-am facut targetul de pași de 5 ori. Și a fost super!
În grup, noi am avut pe cineva care mai urcase pe Retezat. El fusese înainte pe toate traseele până în vârf, mai puțin cel pe care îl făcuserăm noi împreună. Și ce îmi spune cel care a tot făcut trasee montane de 20 de ani? „Dragilor, să știți că ăsta a fost cel mai greu traseu pe care l-am făcut până în vârful Retezat”. Da? No shit!
A fost o adevărată provocare pentru mine, însă, la final, nu puteam decât să mă simt mândru. Făcusem ceva ce nu credeam că voi face vreodată… și o voi mai face.
Andrei Tudora