În cimitir

Un corb se ridică de pe gardul negru de fier şi se aşeză pe o cruce de piatră, după care îşi reluă zborul pe deasupra cimitirului, pierzându-se în lumina roşu-pal a apusului. Traiectoria sa se intersecta cu aceea a celor doi prieteni regăsiţi accidental printre morminte. Ei mergeau încet, în linişte, pe o alee largă, înconjurată de monumente funerare vechi, decorate cu statui de îngeri fără aripi sau fără cap. Nicio lumânare aprinsă. Parfumul trandafirilor roz ce înconjurau câteva morminte se întindea pe toată aleea, în aerul încă foarte cald. Unul dintre cei doi se aşeză pe o bancă. Era îmbrăcat în întregime în negru – îşi vizitase sora, moartă cu o lună în urmă. Trecuse şi prin biserica la ora aceea goală, iar la ieşire îl văzu pe fostul său coleg de bancă din liceu, a cărui primă noapte de amor avusese loc în cimitirul acela imens. Îl dezaprobase atunci şi continua să-i dezaprobe unele reacţii. Acum aveau amândoi în jur de 30 de ani. Cel de-al doilea purta pantaloni scurţi, albi, în stilul anilor 1970. Rămase în picioare, sprijinit de crucea din spatele lui, urmărind stingerea urmei corbului în apus. Cel de pe bancă spuse:

– N-am înţeles niciodată – atunci nici nu-mi doream să înţeleg – ce-ţi place atât de mult în cimitir. Iar te văd plimbându-te fără scop pe aici. Acum aş vrea, totuşi, să înţeleg: de ce?

– E frumos.

– E trist… nu văd cum poate fi frumos să te afli atât de aproape de moarte.

– Tu de ce vii, dacă nu-ţi place deloc?

– Din obligaţie, faţă de sora mea. Şi-n plus, eu m-am dus la biserică, n-am traversat peste jumate de cimitir ca să mă plimb.

– Deci crezi în Dumnezeu.

– Da. E mai sănătos, continuă el când celălalt zâmbi. Să ai ceva stabil la care să te raportezi în permanenţă.

– De acord. E infinit mai „sănătos” decât să stai mereu pe marginea morţii – şi nici măcar să n-o alegi. Dar, crede-mă, nimic nu e mai frumos decât să priveşti continuu abisul, mereu lângă el, totuşi mereu deasupra lui…

– E dezolantă permanenta nelinişte de care vorbeşti. Viaţa, în schimb, e frumoasă.

– Ce numeşti tu dezolant eu numesc viaţă. Măcar se mişcă…

– Nu, viaţa e lumină, e încredere… iubire!

– Şi asta numeşti tu frumos? Iubire… sunt sigur că la iubirea liniştită, morală, confirmată legal te referi – şi cu vreo trei copii după ea. Iubirea care stă duminica la masa în familie – care respectă rutina. Şi ce lumină e aceea, care nu face umbră?

– Lumina sacră.

– În fine, pe mine umbrele mă interesează. Tragicul…

– Te interesează urâtul, din câte văd.

– Frumuseţea autentică e urâtă.

Andreea Ioana Aelenei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *