Zbor
Zburăm de când ne naștem
pe brațe dragi de mamă,
nu știm ce e cuvântul,
dar îi simțim căldura.
Zburăm cu pași timizi,
ne-mpiedicăm adesea,
învățăm gânguritul
și râsul cristalin.
Zburăm în pas alergător,
bunici pe urma noastră,
ziua e mult prea scurtă,
somnul ne e dușman.
Zburăm pe-ai dragostei fiori,
simțiri de prima oară,
nimeni n-a fost cum suntem noi,
nebuni atotputernici.
Zburăm pe-o cale nouă-apoi,
din casa părintească,
e incitant, dar ne e teamă,
e greu, dar reușim.
Zburăm spre-o dragoste cuminte,
am învățat cum să iubim,
luăm zborul și îl împărțim
la doi de-acum-nainte.
Zburăm în șoapte și fiori,
mânuțe mici ne prind de deget,
ne transformăm în gardieni
ai viselor cu nori pufoși.
Zburăm un pic mai obosiți,
dar plini de mulțumire,
copiii noștri au crescut
și zboară mai departe.
Zburăm pe urma unor pici,
am fost și noi cândva așa,
acum suntem bunici și suntem
profesori emeriți în zbor.
Povestea aripilor mele
Am avut aripi cândva.
Demult.
În altă viaţă parcă.
Şi puteam atunci atinge stelele,
Şi nu pot acum atinge pământul…
Şi puteam atunci zbura până la nori,
Şi nu mă pot acum îneca în ocean…
Şi puteam atunci muta munţii din loc,
Şi nu pot acum închide uşa în urma mea…
Da, am avut aripi cândva.
Şi nu, nu eşti tu cel care mi le-a frânt.
Doar eu; pe mine să dai vina.
Nu am ştiut să zbor.
Sau poate mi-a fost frică.
Aşa că le-am tăiat cu o foarfecă mare.
Le-am tăiat şi le-am aruncat la gunoi.
Dar ele îmi creşteau la loc.
Şi eu le tăiam iarăşi.
Până când nu au mai crescut…
Acum duc în spate nişte cioturi.
(Ca să nu pot uita ce am pierdut.)
Dar câţi sărmani am făcut fericiţi?
Câţi au renunţat să caute în gunoaie când au găsit aripile mele?
Laura Elena Mocanu