În fața unei imense foi albe, digitale, încerc a-mi ordona gândurile asupra unui subiect pe care mi-am promis mie însumi să-l aștern într-o manieră inteligibilă. Mă surprind adesea meditând la semnificația anului ce tocmai s-a încheiat, mai ales pentru că a reprezentat un an simbol pentru toți cei care ne identificam cu „a fi român” și parcă simt că a trecut mult prea ușor și fără a-i da importanța cuvenită. Responsabilitatea de a fi „român” are numeroase implicații, chiar dacă mulți poate nu vor fi întru totul de acord cu mine, dar cu toate acestea nu putem nega un singur fapt: a fi român înseamnă a avea un dram de recunoștință față de înaintașii noștri, a celor ce au contribuit ca noi astăzi să fim liberi și demni. Nația funcționează fundamental asemenea unei familii, iar dacă membrii acesteia nu își aduc contribuţia pentru unitate, e clar că celula va fi disfuncțională. Principiul unității funcționale se regăsește peste tot în jurul nostru, de la microorganisme la ființele evoluate: mamifere, păsări și, în final, la om.
Omul a reușit să supraviețuiască de-a lungul mileniilor urmând principiul unității, asigurându-și perpetuarea speciei până în zilele de astăzi. Urmând această regulă, orice națiune va dăinui, pe când reversul îi asigură dizolvarea. Tocmai pornind de la această premisă consider că pe undeva poate cea mai mare amenințare de astăzi a societății contemporane o reprezintă zdruncinarea acestui mod de a fi, al unității naționale.
Privind în jur, remarc cu durere sinceră și onestă lipsa unei unități reale și înființarea de tabere menite să mențină focul mocnit al dezbinării. Generațiile sunt învrăjbite, oamenii sunt cultivați cu sămânța învrăjbirii între ei. Motivul poate fi de la cel mai banal până la ample teorii ale conspirației sau pur și simplu poate am uitat să ne oprim din vâltoarea contemporaneității, să facem o pauză și să privim trecutul învățând ce înseamnă unitatea.
Deși trăim în vreme de pace și nu avem motive de conflict, paradoxal, suntem mult mai dezbinați decât acum o sută de ani, în vreme de război. Cum de este posibil? Care este cauza? Nu caut să ofer răspunsuri, ci doar să las gând de meditație celor ce își pun aceste întrebări. Răspunsul l-am descoperit în urmă cu ceva timp la finele unui drum pe care l-am parcurs de vreo câteva ori pentru a-mi aminti de fiecare dată că darul cel mai de preț al nației noastre l-am primit cu un preț enorm, nu în bani, sau alte valori materiale ci plătit cu preț de sânge omenesc.
În periplul anamnestic am plecat, asemenea unui pelerinaj, spre căutarea rădăcinilor, a locului unde românii au fost mai uniți ca niciodată, în locul unde poezia unui soldat a rămas în urmă ca un ecou în toate tranșeele Primului Război Mondial:
„Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!
Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!“
Pe drumul ce duce spre „Cota 798”, deja se simte ruptura de nivel despre care vorbea Eliade, intrăm într-un alt timp și parcă parcurgem un adevărat drum inițiatic. Ne aruncăm într-un abis fără a ști exact ce vom găsi acolo, oricât de informați am fi. Dealul Coșna reprezintă ultima redută a înaintării germane către Moldova, așa cum l-au numit nemții. În acest loc Divizia 17 infanterie germană a fost trimisă să zdrobească armata română, apoi să traverseze Dealul Coșna, dar și aici s-a strigat cu multă tărie de către armata română: „Pe aici nu se trece!”. Curajul și sentimentul unității este de nedescris și aproape de neimaginat! Înfăptuirea unui ideal al unității trebuia realizat cu orice preț, chiar și al vieții. Ajunși la poalele sale, începem urcușul. Peisajul de neimaginat ți se pare rupt dintr-o altă lume. Frumusețea cadrului natural a acoperit jertfa de acum 100 ani, dar cicatricile se mai văd și acum în sol. Drumul inițiatic ne călăuzește mai întâi către primul popas: o cruce de piatră în memoria eroului legendar al Primului Război Mondial, grenadier Constantin Mușat, care s-a întors pe front deși își pierduse deja un braț. Nu după mult timp, întors în luptă, acesta își pierde viața chiar la baza dealului Coșna în data de 13 august 1917. Simți deja fiorul și te faci mic în fața jertfei. Liniștea e mormântală acum, doar briza unui vânt aduce șoapte… Șoaptele unor strigăte mute ale soldaților care încercau să aducă trupul agonizând al sergentului grănicer devenit erou legendar, Constantin Mușat. Moment de reculegere. Urcăm spre vârful dealului. Aici priveliștea îți taie respirația și imediat înțelegi importanța strategică a locului. Al doilea popas. O a doua Sfântă Cruce din piatră în memoria celor ce au obținut una dintre cele mai importante victorii pentru unitatea de neam: o parte a brigăzii a 14-a din divizia a VII-a, divizia de cavalerie, două batalioane din brigada de grăniceri și alte două din regimentul 22. Victoria a însemnat o izbândă a puterii de rezistență a soldatului român. Aici s-a zădărnicit înaintarea forțelor inamice și asigurarea libertății Moldovei, aceasta fiind salvată de catastrofa invaziei și implicit a ocupației inamice. Pierderile totale ale românilor de la Oituz de ridică la aproximativ 14.000 de oameni.
Începem cercetarea. Explorăm zona la pas. Imediat găsim tranșeele în stilul zig-zag caracteristic, vizibile și astăzi foarte bine. Zeci de metri de tranșee poziționate extraordinar din punct de vedere strategic. Punctul nu putea fi cucerit cu ușurință, iar tactica militară a fost genială. Realizăm imediat că nici tranșeele nu te puteau păzi atât de bine în fața ofensivei. Puțin mai departe, în pădure, se văd gropi imense ale proiectilelor explodate. Una, două, trei, nouă… Deja le pierdem șirul. Bile de șrapnel peste tot. Vârfuri de cartușe. Unele din ele au purtat atingerea despotei fecioare din lumea neființei îndreptate către vreun soldat. Timpul nu a șters toate mărturiile nici după 100 ani. Solul plin de schije metalice povestește atrocitatea, dar și curajul soldatului român de a fi stat să țină piept unei redute menite de a ne îngenunchea. Dar nu a fost să fie! Curajul și sentimentul unității au prevalat oricărei încercări inamice.
Final de zi. Nu poți să termini călătoria fără să fii transformat ființial, fără să conștientizezi că suntem liberi, demni și ne putem numi români tocmai datorită unității acestor oameni față de care ne plecăm genunchii și inimile în semn de recunoștință. Aducem înapoi acasă o frântură de poveste reală spre a fi expusă în vitrinele „Muzeul Centenarului Războiului pentru Întregirea Neamului” din Roman. Exemplul unității în vreme de răstriște trebuie să dăinuie mai departe, fără a pierde niciun dram din el. Avem un neam, o țară și suntem astăzi aici datorită faptului că înaintașii noștri de acum 100 ani au știut ce înseamnă unitate.
Ionuț Grecu