Era toamnă. Să tot fie vreo zece ani de atunci…
Mergeam, de două ori pe săptămână, marțea și joia, la un cabinet stomatologic situat pe strada Batiștei. Eu mă programam mereu la ora 18.00. În fiecare joi, după 18.30, era programată o doamnă.
Ne-am cunoscut, asfel, în sala de așteptare. Venea mereu mai devreme, lucra în zonă și ajungea repede, plecând de la serviciu imediat ce încheia programul de lucru. O auzeam venind și știam că e ea. Urca mereu cu liftul, deși cabinetul se afla la primul nivel al clădirii. O recunoșteam după felul în care trântea ușa ascensorului, apoi după zgomotul pantofilor cu toc ce băteau sacadat pardoseala din ce în ce mai aproape, parcurgând culoarul lung al policlinicii.
Era o femeie între două vârste, elegantă, aranjată, cu părul făcut permanent. Folosea un parfum fin și era bine accesorizată, cu multe inele din metal strălucitor, câte unul pe fiecare deget. Purta o haină lungă de piele, ce avea un guler mare, din blană argintie. Era genul acela de prezență care se face remarcată. Impunea respect, avea acel aer de șefă…
Mă gândeam că poate e patroană de SRL sau conduce vreo fabrică și are mulți angajați în subordine.
Văzându-ne săptămânal, am început să schimbăm câte o vorbă.
Într-una din seri, mi-a dezvăluit că lucrează la Ministerul Sănătății. Am fost surprins să aflu că își desfășoară activitatea la cabinetul unui director general. Apoi, mi-a căutat privirea și, cu ochii ei mari și sinceri, parcă coborând la nivelul nostru, al oamenilor simpli, mi-a făcut o mărturisire: „‒ E foarte bun domnul director… și foarte cumsecade. Eu sunt secretara dumnealui.”
Nu-mi mai amintesc numele doamnei… și nici nu ne-am mai văzut de atunci. Însă imaginea aceea de bugetar mulțumit și invidiat de alții, ce mi se întipărise în minte, aveam să mi-o schimb ceva mai târziu…
A. F. I.