Planetariu
Am vizitat nenumărate planetarii în România şi în alte ţări. Astăzi am avut ocazia să vizitez un planetariu japonez în orăşelul Ciba (orăşel în comparaţie cu gigantul vecin Tokyo). Planetariul de aici este identic cu oricare alt planetrariu de pe mapamond, diferenţa este dată de limba în care se dau explicaţiile şi de sunetele scoase de spectatori la auzul lor.
Când s-a făcut întuneric total în sală, cei prezenţi au putut vedea deasupra capetelor lor un cer plin de stele (ceea ce în mod normal nu e posibil în Japonia, pentru că peste tot, în toate oraşele mai mari sau mai mici, totul e luminat puternic de milioane de becuri) şi atunci din sală s-a auzit un unanim, ooohhh! În prima clipă mă gândeam că e vorba doar de o normală şi politicoasă expresie de uimire prin care se „complimentează creatorul”, dar gândindu-mă mai bine am ajuns la concluzia că era o expresie perfect adaptată momentului. Cerul Japoniei e foarte luminos şi nici în cele mai întunecate si negre nopţi nu se pot vedea prea multe stele. Pentru cei aflaţi în Planetariu, copii şi adulţi, care nu au avut ocazia să vadă cerul noaptea, undeva în altă lume, în sălbaticie, imaginea cerului din planetariu era incredibilă şi minunată.
După câteva minute am auzit alte sunete „curioase”: câţiva spectatori trăgeau un drăgălaş de pui de somn şi sforăiau nevoie mare. Am şi pentru sforăieli o explicaţie, în Japonia se doarme oriunde, oricând, de la mic la mare, de la bărbaţi la femei şi în orice poziţie imaginabilă: în picioare, ghemuit pe scaun, atârnat de o bară, pe jos, în tren, în metrou, în autobuz, la concert. În rest, totul a fost la fel ca în orice ţară. La plecare, am fost scoşi afară politicos, în mare grabă, pentru că se depăşise ora de închidere cu 5 minute.
O curiozitate a construcţiei Planetariului este sistemul anticutremur. Locul pe care s-a ridicat clădirea cuprinde la subsol un sistem culisant cu până la 60 de cm în orice direcţie s-ar deplasa clădirea în timpul mişcărilor tectonice, deci clădirea nu are cum să se prăbuşească şi să pună în primejdie viaţa celor din interiorul ei.
2.08.2006 | Un spital
M-au uimit liniştea, calmul şi punctualitatea din acest spital. Până acum am avut parte doar de consultaţii ciudate: medici obosiţi şi plictisiţi, incapabili să ia o decizie fără să citească dintr-o carte, spitale şi cabinete aglomerate, unde aşteptarea la coadă te îmbolnăvea mai tare sau te omora dacă era o problemă urgentă, oameni enervaţi, radiografii făcute doar de dragul radiografiei (sau ca studiu pentru un pacient nejaponez).
Îmi amintesc cu groază de o noapte când am căzut de la o înălţime de 2 metri într-un râu canalizat, cu ciment pe toate laturile. Mi-am julit ambii genunchi şi o mână. Îmi curgea sângele pe picioare ca de la robinet. Era o farmacie în apropiere şi acolo m-au ajutat cum au putut farmacistul şi asistentul sa-mi oprească sângerarea. În satul acela nu era spital sau cabinet medical deschis la acea oră târzie pentru japonezi. Era trecut de ora 20, dar de la ora 17 sau 18 totul e închis.
Am plecat către o altă localitate ceva mai mărişoară, unde am reuşit să descoperim un spital deschis. Mare uşurare la prima vedere. Am mers pe picioarele mele din parcare cam 100 de metri până la secţia de urgenţă.
M-am îmbolnăvit de nervi aşteptând aproape o jumătate de oră venirea „specialistului” care, odată sosit, fără să mă bage în seamă în vreun fel, fără să se uite la ce am păţit, m-a trimis să fac patru radiografii la amândoi genunchii. Am încercat să-i explic că nu mă doare nimic şi că am ajuns acolo pe picioarele mele şi că am parcurs încă vreo 2 km până la maşină din locul unde am căzut şi că ar fi bine să-mi cureţe rana să nu se infecteze. Nu voia să creadă că nu mi-am rupt nimic şi că am numai hemoragie.
După radiografii, a mai durat o vreme până am ajuns din nou pe mâna medicului. A studiat cu foarte multă atenţie materialele şi a tras concluzia că sunt un fenomen al naturii, că nu şi-ar fi putut imagina un genunchi japonez care să iasă teafăr dintr-o astfel de căzătură, dar eu nu eram japoneză. A început apoi curăţarea rănilor. S-a jucat uşurel cu o bucăţică de tifon şi o pensetă în jurul rănilor mele cu atâta grijă şi atenţie că aproape nu mi-a atins pielea. Deh, s-o fi gândit că fac gălăgie dacă mă atinge.
Oricum, ajunsă acasă, am scos din răni o întreagă serie de obiecte colectate de mine pe timpul scurtei staţionări în râu: fire de iarbă, bucăţi de frunze şi câteva pietricele. Tot acest tratament de urgenţă m-a costat două ore din viaţă, o tonă de nervi şi o căruţă de bani, iar rezultatul a fost invers proporţional cu toate acestea. Rănile s-au infectat (trecuseră vreo 3 ore de la accident) până am ajuns acasă să-mi curăţ eu rănile şi dacă nu aş fi avut acasă colecţia mea de medicamente aduse din România, nu ştiu cum se rezolva problema.
Îmi amintesc de altă experienţă penibilă. Aveam programare la ora 9:30 într-o sâmbată şi am stat în faţa uşii până la ora 14:00, ora de încheiere a programului. Ne-a făcut oarecum să ne simţim penibil domnul doctor cu remarca „Programul s-a terminat” şi a scăpat de noi în 5 minute.
10.08.2006 |Alt spital
Prima impresie la acest spital a fost excelentă şi a rămas la fel şi în continuare.
Mi-a plăcut în primul rând faptul că, deşi fetele de la ghişeu nu vorbeau limba engleză aproape deloc, s-au chinuit cum au putut s-o vorbească, în ciuda faptului că eu vorbeam pe limba lor, în japoneză. Am fost întrebată dacă doresc un medic, iar singura mea dorinţă a fost ca medicul să vorbească engleza şi acest lucru s-a rezolvat instantaneu, iar timpul de aşteptare a fost de doar câteva minute, iar consultaţia şi explicaţiile au fost mult peste aşteptări.
Cabinetul domnului doctor era ordonat şi lipseau ceasloavele cu care se consultau doctorii cunoscuţi de mine de până atunci, din experienţele mele medicale anterioare. Acesta era un domn la vreo 50 de ani, calm, liniştit, a stat să-mi asculte suferinţele cu multă răbdare şi apoi mi-a explicat în amănunt problemele pe care le am, dar şi posibilele soluţii de tratament.
Pentru plata cosultaţiei am aşteptat circa 10 minute în holul ultraluxos al spitalului. Se afla acolo şi un pian pe un podium, dar bănuiesc că avea doar rol decorativ. Muzică clasică de cea mai bună calitate se auzea în surdină de la nişte difuzoare bine camuflate între flori. Spre deosebire de alte cabinete medicale sau spitale unde florile erau artificiale, de regulă, aici se lăfăiau fericite flori naturale, adevărate, bine îngrijite şi care parcă îţi zâmbeau şi te încurajau să nu disperi în suferinţa ta.
Totul era organizat perfect.
Aceeaşi ţară, dar ce diferenţe impresionante, ca şi la noi.
Metrou
Mă feresc cât pot să circul la ore aglomerate, în celelalte perioade de timp este mai plăcut, nu te calcă nimeni pe picioare şi nu te pipăie nici un obsedat sexual. Este o practică foarte obişnuită în Japonia în trenurile şi metrourile aglomerate să se strecoare astfel de specimene sau doar călători care îşi satisfac poftele scârboase. Din această cauză, pentru protecţia femeilor, pe unele linii de tren sau metrou, în orele de vârf ale circulaţiei (7:30 – 9:00 dimineaţa), există vagoane destinate exclusiv femeilor. Au un anunţ roz, drăguţ, afişat pe geamuri şi pe peron, pe care e scris şi în engleză, şi în japoneză că acel vagon este destinat exclusiv doamnelor. Vagonul este plasat fie primul, fie ultimul din garnitura mijlocului de transport. S-a rezolvat astfel destul de simplu problema nesimţirii, a problemelor psihice sau doar a lipsei de educaţie a unor cetăţeni. Se spune că victimele preferate ale unor astfel de indivizi sunt străinele şi e oarecum de înţeles. Japonezele nu prea au forme vizibile care să atragă în mod deosebit, în public, privirile sau poftele unui bărbat. Nu sunt prea multe japoneze sexy şi chiar când au ceva foarte atrăgător îşi cam pierd din valoare prin lipsa aproape totală a dorinţei de a etala aceste frumuseţi prin nimic: nici prin îmbrăcăminte, nici prin încălţăminte, nici prin accesorii.
Este explicabil acest aspect, deoarece sute de ani femeile japoneze au folosit chimonoul, care ascundea întregul corp al femeii; timp de sute de ani au existat specialişti care concepeau kimonouri, adevărate opere de artă, pe care o japoneză nu trebuia decât să-l îmbrace, fără să se gândească la combinaţii de culoare sau altceva. Picioarele japonezelor, deformate de practicile barbare de micşorare a labei picioarelor, erau ascunse vederii. Din păcate, şi acum multe din aceste femei au picioare strâmbe, labele picioarelor fiind îndreptate spre interior.
Otilia Sofron