Degetele îi tremurau uşor. Mici zvâcniri ale falangelor îi trădau neliniştea interioară. Ce se întâmplase cu omul pasionat de scriere, antrenat de dorinţa arzătoare de a-i sluji regelui? Ceaiul de iasomie din cana de lut îşi sufla ultimii aburi difuzi în aerul încremenit din cameră. Stiloul se simţea greu în mâna sa. Era scribul regelui. Era de datoria lui să însemneze orice eveniment al regatului. Nu era prima oară când peniţa zgâria aspru pergamentul, mânjind hârtia şi onoarea dezertorilor. De ce îi venea greu acum să pună responsabilitatea pentru regat deasupra principiilor personale? Îi era rudă de sânge, dar nu îl mai văzuse de ani. Nu îşi mai întâlnise fiul de când acesta avea 17 ani şi fusese înrolat în armată. Era unul dintre cei mai buni soldaţi ai armatei regale. Era un strateg iscusit şi avea dragoste de patrie. Fusese pe fiecare front şi dăduse piept cu pericolul de multe ori. Moartea îi şoptise vorbe dulci cu răsuflarea cadaverică şi cu ochii de sticlă spartă. O înfruntase. Ce fusese diferit de data aceasta? De ce fugise? Mai era în viaţă? Dacă era, atunci unde se ascundea? Dacă i-ar fi ştiut ascunzătoarea, l-ar fi dat în vileag?
Era o toamnă timpurie, anotimp îndrăzneţ care îi bătea scribului în uşă să îi arate cum ploile decojeau pământul, dezvăluindu-i miezul rece, înfiorător. Bătrânul Daniel se uita adesea prin scobitura din perete la copacii care îşi plângeau frunzele şi la oamenii ce se dădeau umili din faţa vântului. Uneori se gândea că le este superior fiindcă are drag de carte şi învăţătură aleasă, dar ce folos aveau toate acestea, dacă el nu ştia de partea cui era: a dreptăţii sau a familiei. Alegerea trebuia să fie una simplă. Orfan de mamă şi încredinţat unei doici, a crescut fără iubire maternă. Avea un suflet bun şi nu reuşea să se bată cu săbiile precum băieţii de vârsta lui. Îi era milă să îi atace sau să le provoace vreo suferinţă, dar s-a făcut remarcat de învăţători pentru priceperea sa în studiul cărţilor. Erudiţia l-a adus în faţa Regelui şi mai apoi la palat unde a fost ucenic până i-a luat locul scribului vârstnic, adus de spate. Regele i-a oferit o casă din pământ cu un acoperiş de paie, pergamente, peneluri şi cerneală. Simţea o datorie supremă faţă de conducătorul care l-a luat sub aripa sa şi dintr-un pui neajutorat l-a transformat într-o bufniţă înţeleaptă. Dar îşi amintea cu dor de ochii scăldaţi în mare ai fiului său şi fiori de bucurie nostalgică îi străpungeau pielea când se gândea la baieţaşul care era sânge din sângele lui. Apoi, revenind în prezentul cumplit, junghiuri de tristeţe îi măcinau oasele când se gândea ce era pe cale să scrie. A pus pe pergament penelul înmuiat în cerneala neagră şi a început să apese. Litere întunecate ca cerul nopţii i se reflectau în privire.
„Osman D. Naguringa- dezertat din Armata regală a Regelui Sargon sub conducerea generalului Nuratsum. Conform legii, soldatul va primi pedeapsa capitală prin decapitare.”
O pâclă densă îi acoperea ochii şi îi moleşea pleoapele. Simţea o durere ascuţită în piept, iar răsuflarea îi era mai înceată decât picăturile ce se prelingeau pe marginea cănii de ceai. Îşi trăda fiul şi nu era cu putinţă să îl ajute. Nu putea şterge scrisul şi nici trecutul. Nu îi putea rescrie pedeapsa sau viitorul. Un ciocănit rapid în uşă l-a scos din atmosfera plină de regrete şi suspine. A lăsat penelul în călimară şi s-a îndreptat cu paşi nesiguri spre uşă. Un bărbat cu straie ponosite stătea cu spatele la el, aşteptând. Daniel şi-a dres sonor glasul ca să îi atragă atenţia. Feciorul s-a întors brusc, descoperindu-şi capul. Aceeaşi ochi azurii încadraţi de gene lungi, negre îl priveau sfredelitor.
– Fiule! şopti neîncrezător bătrânul.
– Tată scump! rosti tânărul cu emfază. Am venit să îţi cer ajutorul. Osman păşi peste pragul casei, inspectând-o. Închide, te rog, uşa! Avem multe de discutat. Bătrânul rămăsese în prag, susţinându-se neputincios de mâner. Închise, apoi, uşa şi se îndepărtă uşor-uşor. Vârtejul din capul lui făcea ravagii. Nu ştia dacă să plângă de fericire că băiatul său era în viaţă sau să ţipe după soldaţi să îl ia pe dezertorul acela din casa lui.
– Ai dezertat… a rostit Daniel cu o urmă de dezamăgire în glas. Nu ai fost loial regatului! a urmat el înfierbântat. I-ai întors spatele regelui şi m-ai trădat pe mine!
– Tată, te rog să mă ierţi. Nu am adus cinste familiei şi ţării. Te rog, caută puterea să îmi scuzi greşelile şi să nu mă scoţi de la inimă. Războiul schimbă orice bărbat, iar eu nu mai sunt în putere să mai provoc moarte altora. Am venit acum, în faţa ta, să îţi spun că urmează să mă căsătoresc şi să părăsesc acest regat. Voi merge unde mă poartă paşii alături de Helena şi voi lăsa în urmă tot răul pe care l-am provocat. Nu voi putea să îmi cer scuze familiilor îndurerate că le-am ucis feciorii, dar pot să cruţ alţi părinţi de suferinţa de a-şi pierde copiii.
– Osman, nu ştiu dacă datoria mea este faţă de stat sau faţă de sânge din sângele meu. Sper că îmi înţelegi reticenţa de a te primi în căminul părintesc.
– Îţi înţeleg teama, tată! Lasă-mă să petrec noaptea aici, iar mâine îţi voi îndeplini dorinţa de a nu mă mai vedea.
– Prea bine. Poţi dormi lângă sobă, pe cojocul meu.
Daniel puse de un ceai şi îşi privi lung băiatul. Ştia ce urma să facă. Avea să cheme gărzile cât timp el dormea, ca să îl ducă la palat în faţa regelui, în faţa justiţiei. Aveau să se pună amândoi la somn, iar când se vor trezi, numai unul dintre ei va fi om liber. Osman îşi încălzea mâinile în faţa vetrei, pe când Daniel îl studia atent, cu o privire de şoim. Îi observă ridurile premature, paloarea feţei şi firele de păr încărunţite. Cicatricile de pe mâini relatau povestea crâncenă a unui război nesfârşit. Privirea îi era bântuită de apăsarea grea a morţii văzute şi cauzate. După ce au băut câte o cană de ceai în tăcere, şi-au plecat amândoi capetele, urmând ca mai apoi să alunece într-un somn adânc. Daniel aţipi şi el câteva ceasuri, o amintire trezindu-l brusc. Erau el şi Osman pe un câmp proaspăt înverzit.
„– Vreau să te fac mândru, tată! Tu ai ajuns om mare şi vreau să fiu respectat ca tine.
– Fiule, mă bucură dorinţa ta. Îmi pun toată nădejdea în tine şi în judecata ta pe viitor. Poate vei ajunge un soldat curajos sau un lider neînfricat!
Osman îşi dezvălui zâmbetul ştirb şi chicoti.
– Aş face orice să te fac mândru, spuse el cu o seriozitate de nestrămutat în privire. Văzându-i hotărârea, Daniel îl luă în braţe şi îi şopti:
– Şi eu aş face orice să te ştiu fericit şi în siguranţă!”
Sudoarea rece i se scurgea de pe omoplaţi până pe şira spinării, iar urme de lacrimi i se uscau pe obrajii înfierbântaţi. Focul din sobă se stinsese aproape complet şi îi era greu să îşi menţină echilibrul în întuneric. Ajungând lângă fecior, îl scutură, trezindu-l. După ce îi ordonă să aprindă din nou focul în vatră, el se duse la cufăr şi scoase 2 punguţe cu arginţi.
– Ia monedele şi fugi acum cât încă nu s-a limpezit de ziuă. Sunt mândru de tine, fiule. Dacă tu crezi că ai făcut bine, înseamnă că aşa e. S-au îmbrăţişat solemn şi s-au uitat unul în ochii celuilalt, multumindu-şi reciproc cu o iubire fără de tăgadă. După ce şi-au zis ultimul rămas-bun cuvenit, feciorul îşi părăsi definitiv casa părintească.
Aşezându-se în faţa biroului cu pergamente, Daniel îşi puse capul în mâini şi începu să se legene înainte-înapoi cuprins de tragismul ultimelor fapte. Responsabilitatea lui ca cetăţean era să slujească statul, însă datoria lui ca părinte era să îşi ştie copilul bine. Aerul îi ieşea şuierat printre dinţi, iar sprâncenele îi apăsau pe ochi, parcă închizându-i. Urma să moară. Ştia că nu mai are mult. Simţea umbra morţii în fiecare cotlon cinstit sau ipocrit al fiinţei lui. S-a aşezat înapoi în pat, încercând să agaţe visele cu mâna. Putea fi ultima dată.
Loredana-Alexandra Agapi