– Să expunem oameni!
– Statui vivante?
– Nu. Oameni. Reali. Sau fictivi, ce contează? Dar nu actori… Fără personaje, fără coregrafie. Pur şi simplu, oameni. Să joace teatru dacă vor. Să se mişte, să vorbească… numai dacă vor. Le dau jumate de rol: un costum şi o poveste. În rest, va fi spontan.
– Ai visat asta azi-noapte?
– Am visat, dar nu era noapte şi aveam ochii larg deschişi – M.D. îşi puse mâinile pe masă, apropiindu-se de interlocutorul său şi privindu-l fix în ochi. Continuă – era ea la un metru şi trei sferturi de mine, vorbind – se retrase puţin în spate. Gânditor – mai bine că nu-i înţeleg spaniola, să nu ştiu ce banalităţi spunea. M-am gândit la Dali. Ea purta roz şi portocaliu. Şi tocuri, desigur. – zâmbi – Ca s-o interpreteze pe ea, vreau un actor profesionist. S-o spioneze: şi s-o imite cât mai bine. Să pot pretinde că e ea. Şi mai ales: că e obiect. Regia trebuie să-mi aparţină. Ea trebuie să fie creaţia mea… să fie a mea!
– De când îţi place femeia asta spui numai prostii. Când ai de gând să te plictiseşti de ea?
– Când îi voi fi epuizat toate resursele estetice.
– În fine, o idee serioasă pentru expoziţie?
– Vorbeam foarte serios – răspunse M.D. mirat.
– Mai lasă-mă cu postmodernismele astea.
M.D. răsturnă scaunul şi ieşi trântind uşa. Ura postmodernismul, iar interlocutorul lui o ştia. Avangardism în stilul clasic (în sensul în care se înţelege un clasicism al avangardei), poate. Dar a-i cataloga opera drept postmodernă era cea mai mare jignire pentru el. Pentru că, dincolo de artă, exista o idee – şi mai mult decât atât, un incoruptibil elitism. Postmodernismul e moderat – sau modest, dacă sună mai bine. Nu vrea, în orice caz, ca M.D., să ia o femeie logodită, s-o pună pe un postament în centrul universului, s-o descompună şi apoi să-i uite fiinţa în continuare prezentă pentru a rămâne cu amintirea descompunerii ca suprem act estetic. „Orice experienţă de acest tip e imperfectă” – adică: nedesăvârşită – „dacă obiectul nu e ucis la final”, gândea M.D.
La şapte seara s-au deschis uşile muzeului – fără discursuri, fără explicaţii. Înăuntru, culori şi lumini calde, covoare roşii. La un metru şi trei sferturi de fiecare perete, stăteau în picioare panouri de sticlă de 180 x 40 cm, la distanţă de câţiva metri unele de altele. În spatele lor, exponatele se încadrau într-un metru pătrat, nedelimitat concret. Cu privire la exponate, nu existau interdicţii. Intră un grup restrâns de oameni. Vorbeau în şoaptă şi ezitau să se apropie. În urma lor venea M.D., ţinându-l de mână pe directorul muzeului. Primul, deşi avea numai 30 de ani, părea mai bătrân în hainele de brocart negru ornate cu dantelă roşie şi cu ochelarii fictivi. Cămaşa decoltată îi scotea în evidenţă claviculele. Purta tocuri în stilul anilor ’70. Cel de-al doilea, mult mai gras, transpira sub costumul strâmt şi încerca să-şi retragă mâna. M.D. râse:
– I-am speriat deja? – către vizitatori – Apropiaţi-vă! Nu vă vor mânca. N-am adus încă niciun canibal.
Oamenii se opreau în faţa panourilor de sticlă. În mod convenţional, nu aveau voie să le depăşească. Dar nu şi aici…
Un exponat i se adresă unui domn:
– Doriţi să beţi un pahar de vin cu mine?
Omul tresări şi îl analiză pe exponat: un bătrân elegant, probabil medic, judecând după stetoscopul pe care îl purta la gât. Stătea pe un scaun de lemn ornamentat şi ţinea în mână un pahar de cristal. Lângă el avea o sticlă de vin roşu.
– Am fost medic până să devin alcoolic. Apoi nu m-au mai primit. Dar vreţi să beţi cu mine? Vă rog! îi întinse paharul plin, pe care acesta îl luă. El bău direct din sticlă.
– Cum aţi ajuns alcoolic?
– Mi-a murit soţia, acum cinci ani. începu să plângă.
Domnul se întoarse către M.D., care era prin apropiere:
– Ar trebui să-l consolez? Sau mai bine să plec de lângă el?
– Aveţi libertate deplină. Aici nu sunt restricţii: nici pentru dumneavoastră, dar nici pentru ei. Pot fi imprevizibili, incoerenţi… În orice caz, sunt exponate. Vor răspunde la modul în care alegeţi să le trataţi, dar nu fără a ţine cont de felul în care au fost create. N-aţi fost niciodată la o expoziţie de pictură?
– Dar tablourile nu plâng în faţa mea şi nu mă invită să le însoţesc.
– N-aţi văzut „Strigătul” lui Munch?
M.D. plecă de lângă el. Se apropie de un tânăr care încerca să interacţioneze cu un exponat. După cum scria pe mini-taraba de lângă ea, avea o grădină în Sicilia şi îşi vindea florile la piaţă. Tânărul îi sărută mâna şi ea se înroşi, dându-se un pas mai în spate.
– Sunteţi prea timidă, domnişoară. – către M.D. – Chiar aţi adus-o din Sicilia, cu tot cu buchetele de lavandă?
– Nu. Domnişoara e dansatoare de profesie. A vrut să trăiască altfel…
– Deci totul e fals?
– Nimic nu e fals, fiecare trăieşte autentic ceea ce şi-a ales.
– Vreau să spun… e cineva aici care să-şi expună viaţa reală?
– Sigur. E o profesoară de muzică în colţul acela. Şi un student aici.
– Mai pot sta cu domnişoara?
– Oricât.
– Pot să cumpăr un buchet de flori de la ea?
– Poţi şi să-l furi.
M.D. îi luă pălăria de paie de pe cap. Ea îl privi încremenită. El îi puse pălăria la loc şi o îmbrăţişă, moment în care ea ţipă scurt. Toată lumea se întoarse către ei.
– Continuaţi! spuse M.D., apropiindu-se de un alt exponat.
Era un băiat roşcat îmbrăcat doar în pantaloni, care se prefăcea că ar cânta la un pian, fără să apese însă pe clape. Avea cătușe la picioare și părul (portocaliu) lung. M.D. îl atinse pe umăr. El nu reacţionă: îşi mişca în continuare mâinile albe pe deasupra clapelor şi buzele de parcă ar fi spus ceva, fără a scoate vreun sunet. M.D. se aşeză pe covor, uitându-se la el. După un timp, îi spuse că e frumos. Băiatul roşcat întoarse capul spre el şi se opri. Îl privea trist. Directorul muzeului, care era acolo de câteva minute, îl întrebă pe M.D.:
– Îi ştii povestea?
– Mi-o va spune, sper, mai târziu. E cineva pe care vreau să o văd şi am întârziat destul.
Plecară amândoi spre capătul sălii. Primul spuse:
– A fost violat de tatăl lui când era mic. Asta i-a spus şi el: că e frumos. Cred că tocmai i-ai amintit.
– Avea dreptate, chiar este. Cu toţii sunt nişte opere de artă.
S-au oprit lângă un exponat înconjurat de o panglică roşie, de care era prinsă o hârtie: „Nu atingeţi!” Era ea… Într-o rochie transparentă de mătase mov. Îl salută în spaniolă. M.D. îi atinse uşor mâna. Se uită în ochii ei şi inima începu să-i bată foarte tare.
– În sfârşit, doamnă, am permisiunea – îi aruncă o privire însoţitorului său – să-ţi spun… – câteva secunde, tăcere – Dar n-am nimic să-ţi spun! – râse.
Ea aştepta nemişcată; cum i s-a spus, în această seară va fi obiect. M.D. o sărută şi îi rupse rochia. Apropiindu-se de ea, dărâmă stâlpii cu banda ce o delimita de restul sălii. Ea părea confuză, dar în acelaşi timp îndrăgostită. El zâmbea larg şi respira greu.
Deodată, o împinse destul de tare încât să cadă şi strigă:
– E falsă! Nu e cu adevărat decât o imitaţie… Nu poate fi artă; nu poate fi frumoasă… pentru că nu e ea!…
M.D. plângea. Se întinse pe jos, cu ochii închişi.
Andreea Ioana Aelenei