Abstract
Punerea în discuție a relativismului moral poate naște dezbateri (aparent) fără niciun rezultat concluziv general datorită varietății de opinii individuale ale celor care vor încerca să răspundă la întrebare. Mai mult decât atât, se va vedea că întrebarea din titlu, în momentul încercării de a fi dezbătută, va genera o încrengătură de alte întrebări, tot (aparent) fără răspuns.
De altfel, nici eu nu voi încerca să găsesc un răspuns „corect”. Tot ceea ce doresc este să lansez
dezbaterea și să o conturez cu câteva exemple de alegeri din diferite puncte de vedere, fără pretenția că subiectul ar putea fi vreodată epuizat. Un lucru, însă, va fi clar: moralitatea, un domeniu considerat clar și imuabil, în realitate este o zonă gri cu multe aspecte de rezolvat.
Cuvinte cheie: morală, etică, relativism, dezbatere, definiție, alegere, realitate, filtru.
O să folosesc ca punct de plecare (şi doar atât) al încercării de a da un răspuns întrebării din titlu dicţionarul explicativ al limbii române, unde scrie că moral înseamnă (printre altele) „care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei”. Conform aceluiaşi dicţionar, morala este definită ca „ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligaţiile lor unii faţă de alţii, faţă de colectivitate, de patrie etc.” şi “disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate” (definițiile sunt luate din dicționarul explicativ al limbii române, varianta online).
După cum se observă, cea de a doua definiţie nu mai cuprinde nici măcar acel „etc.” prezent în finalul primei definiţii, termen care, în opinia mea, este o încercare eşuată de a generaliza către pretutindeni (deci nicăieri) noţiunea de morală, fără a spune nimic concret. “Etc.” poate însemna orice, ceea ce înseamnă nimic, de unde rezultă inutilitatea folosirii lui la finalul definiţiei. Ce poate însemna un „etc.” aruncat din comoditate după „colectivitate” şi „patrie”? Orice formă de comuniune de oameni? Poate. Dar asta nu defineşte nicidecum mai conturat noţiunea de morală. Menţionez că, în toate încercările de a explica morala, am găsit termenul definit doar prin prisma unei conştiinţe sociale şi nimic prin prisma unei conştiinţe individuale. Adică morala înseamnă ceva doar în raport cu altcineva? De ce nu şi în raport cu propria persoană? De ce nu şi în raport cu natura (cu tot ceea ce înglobează ea)? Unui pustnic nu i se poate aplica noţiunea de morală? Acesta este liber să facă orice doar pentru că a ales să se retragă din societate? O dezbatere despre relativismul moralei ar trebui să pornească de la însăşi definiţia termenului.
Voi lăsa acum la o parte noţiunea de morală şi încercările de definire de la care am pornit şi voi încerca o dezbatere cu privire la relativismul moralei folosindu-mă de o piesă de teatru scrisă de Alina Nelega. Veţi spune că o piesă de teatru este o ficţiune. Nimic mai adevărat. Dar câte adevăruri nu au fost spuse, de-a lungul secolelor, prin intermediul ficţiunii?
În 2006 Alina Nelega scrie piesa de teatru „Decalogul după Hess”, text în care autoarea încearcă să justifice crimele abominabile ale nazismului din Al Doilea Război Mondial prin prisma celor zece porunci, considerate pilon al credinţei religioase. Pe scurt, Rudolf Hess al Alinei Nelega este personaj dramatic construit după chipul şi asemănarea figurii istorice care a fost Rudolf Hess (după unii, este vorba despre Rudolf Hoss, fiind vorba despre două persoane diferite din istorie – în construirea personajului autoarea făcând o combinare a celor doi), unul dintre oamenii de bază ai lui Adolf Hitler şi, mai ales, cel care în timpul războiului mai sus menţionat s-a făcut responsabil de designul şi construirea celor mai renumite lagăre de concentrare naziste. Acesta este surprins la vârsta de 94 de ani, la finalul unei lungi perioade de detenţie în urma procesului de la Nurnberg, şi, mai mult decât atât, este surprins în faţa ultimei cine, deoarece acesta decide să se sinucidă. Odată cu decizia de sinucidere, Hess hotărăşte să facă o confesiune camerelor de luat vederi şi, practic, prin acea confesiune, nazistul îşi justifică crimele, luând pe rând cele zece porunci ale decalogului şi explicându-şi acţiunile prin prisma acestora (mai mult decât atât, nazistul se consideră „cea mai mare eroare judiciară a secolului” (1, p.8), semn că el crede cu adevărat în caracterul moral al faptelor sale). Cu alte cuvinte, se explică posterităţii credincioase folosind armele ei.
Ar fi aberant să supun discuţiei moralitatea lui Hess. Departe de mine acest gând. Tot ce o să fac este să folosesc o parte din acest text pentru a supune discuţiei relativismul moralei. Şi pentru o analiză cât mai la obiect, voi alege porunca a şasea ca material relevant pentru studiul prezent: „Să nu ucizi”.
La prima vedere este unul dintre cele mai simple enunţuri din câte au fost pronunţate. În realitate este unul dintre cele mai complexe. Într-o situaţie normală de viaţă (adică, probabil, 99.9% dintre cazuri), enunţul mai sus menţionat nici nu ajunge să fie prezent în conştiinţa vreunui individ. Dar există acel procent infim de situaţii în care „să nu ucizi” ajunge să fie o dilemă existenţială, dilemă care trebuie „rezolvată” pe cât de repede pe atât de eficient (a se citi – cu minimum de distrugere). Procentul acela este atât de infim încât situaţia poate părea ipotetică. Dar nu este. Probabilitatea e extrem de mică, dar posibilitatea există.
Prin confesiunea lui Rudolf Hess, Alina Nelega spune:
N-am ucis mai mult decât pescarul care-şi aruncă indiferent năvodul,
nu altfel decât vânătorul care,
cu sânge rece,
curăţă pădurea de animale bolnave,
sau decât grădinarul care smulge,
cu grijă,
din pământ buruienile,
toamna,
nu mai mult decât medicul care ucide cu vaccinul lui micile bacterii,
viruşii care
– s-a descoperit de curând –
sunt inteligenţi. (1, p.23)
Actualitatea fragmentului este izbitoare, dar irelevantă studiului prezent. Dacă eliminăm din fragmentul de mai sus buruienile şi viruşii (nefiind, nici prima, nici cealaltă considerate fiinţe), Hess întreabă de ce uciderea unui om ridică probleme de moralitate, în timp ce uciderea unui peşte sau a unui animal ori chiar a unei bacterii (tot fiinţă, prin definiţie) nu este considerată imorală. Întrebarea lui Hess aduce în discuţie o altă întrebare: de ce persoanele sunt mai valoroase decât alte fiinţe? Răspunsul la această întrebare este simplu: pentru că la această întrebare nu poate răspunde decât omul. Imaginaţi-vă că am întreba un câine sau un peşte ori chiar o bacterie: viaţa cui este mai importantă? Fiecare dintre aceste fiinţe va răspunde că viaţa ei este mai importantă. De unde rezultă şi lupta pentru supravieţuire a fiecăreia dintre fiinţele Pământului.
Dar problema de moralitate nu se pune în cazul comparaţiei dintre un exemplu uman şi unul aminal, pentru că în vârful lanţului trofic se află omul. Deci e moral să omori un animal, dar nu e moral să omori un om? Se acceptă, pentru că există o luptă pentru supravieţuire fără de care multe specii nu ar exista. Este permis să se omoare animalul, pentru că el constituie hrană. Dar dacă el nu ar fi ucis pentru alimentaţie, ci pentru distracţie, ar mai fi moral? Vânătoarea însemna luptă pentru hrană acum zeci de mii de ani (mai înseamnă și acum, dar într-o mică parte a lumii). Acum este un sport. Este morală uciderea unui animal în căutarea adrenalinei sau pentru eliberarea de dopamină?
Voi lăsa şi aceste întrebări fără răspuns şi mă voi referi la strict la enunţul de la care am pornit: „Să nu ucizi”. Postulatul aceasta trebuie luat ad-literam indiferent de situaţia reală în care este pus? Sau există o multitudine de alte paranteze care îl fac adaptabil la o realitate concretă? Acum o să ajung la dilema existenţială despre care scriam mai sus. De exemplu, dacă aş fi pusă în situaţia în care, pentru a salva viaţa mai multor indivizi ar trebui să ucid unul, ar fi moral să-l ucid? (Independent de dezbaterea de faţă, mă întreb care ar fi răspunsul creştinătăţii la această întrebare.)
Studenţilor la filosofie li se dă un exerciţiu clasic de gândire (Oxford University, 1967): eşti legat fedeleş de şinele unui tren exact în dreptul macazului, la bifurcaţia cu alte şine. Pe primul curs al trenului, în faţa ta, sunt legaţi cinci oameni, iar pe al doilea curs al trenului este legat unul. Trenul se apropie. Dacă nu faci nimic, trenul îşi continuă cursul şi omoară cinci oameni; dacă acţionezi macazul, trenul schimbă cursul, trece pe al doilea traseu şi omoară unul. Ce faci?
Menţionez faptul că nu este nimeni altcineva în jur, nu ai telefon, mecanicul de locomotivă nu aude şi nu vede nimic din ce se întâmplă, nu te poţi dezlega sau orice altă idee (născută din analiză sau imaginaţie) ţi-ar mai putea veni pentru a găsi o a treia variantă de răspuns. Nu cunoşti pe niciunul dintre indivizii legaţi de şine (nici ca vârstă, nici ca sex, nici ca educație), deci nu ai alte criterii de alegere. De dragul discuţiei prezente, există doar două variante de răspuns: nu faci nimic (non-acţiunea este tot o alegere), trenul îşi continuă cursul pe primul traseu şi mor cinci oameni sau acţionezi macazul, trenul îşi schimbă cursul, trece pe al doilea traseu şi omori un om. Ce faci?
Privită din punct de vedere legal, problema devine mai simplă. Dacă nu faci nimic şi laşi trenul să îşi continue cursul, mor cinci oameni, dar cel care îi omoară este mecanicul de locomotivă. Dacă acţionezi macazul, alegi ca trenul să treacă pe al doilea traseu şi omori un om. Legea te condamnă pe tine. Dar în dezbaterea prezentă problema nu poate fi privită din punct de vedere al codului penal, ci din punct de vedere al codului moral.
Nu există un răspuns etic la această întrebare, dar existenţa relativismului moral ne poate ajuta să dăm un răspuns cât mai moral. Însă, înainte de a încerca să răspundeţi, amintiţi-vă de faptul că unul dintre oamenii istoriei care a ales să schimbe macazul a fost Rudolf Hess. Este adevărat că criteriile conform cărora a acţionat nu au fost exterioare, ci interioare. În încercarea de purificare a speciei (deci de salvare a celor mulţi), Hess a ales să omoare. De alfel, convingerea de nestrămutat că a acţionat cât se poate de moral l-a şi determinat ca, înainte de moarte, în dialogul cu Dumnezeu, să se considere „cea mai mare eroare judiciară a secolului”.
În concluzie, la întrebarea dacă există relativismul moralei, răspunsul este simplu. Există. Periculos este, însă, punctul în care acest relativism este pus în slujba justificării unui rău făcut intenţionat. Dar acest lucru ţine de filtrul fiecărui individ în parte şi constituie obiectul unei alte dezbateri.
Bibliografie
Nelega, Alina, Decalogul după Hess, Editura LiterNet, București, 2006
https://www.scientia.ro/homo-humanus/51-psihologie/367-dilema-tramvaiului.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Trolley_problem
https://en.wikipedia.org/wiki/Ethical_dilemma
Diana Tănase