Din răpciune, înapoi

Din genunchi natura-i altfel,
E mai plină de culoare.

În armura mea de-atuncea,
Cu un scut zgâriat de soartă,
Și cu sabia ucigașă
Contemplez și văd în urmă.

Crucea-ți este din cuțite.
Două lame nemiloase
Stau în plus la căpătâi
Și-ți veghează amintirea.

Ele sunt doar ale tale,
Doar tu știi să tai cu ele:
Să le-nfigi cu multă ură,
Să strecori pe sub armură.

Și nu știu, poate-i noroc
C-ai ratat tu jugulara.
Și nu știu, poate-i neșansă
C-a lovit sabia prea tare.

Mărțișor până-n răpciune…
Lupta nu s-a dus în doi.
Din răpciune, înapoi…
A rămas acum doar unul.

Armonia-i de viori
Și de harpe-așa serene!
Vocea ta parcă răzbate
Și o văd, și-o simt în vene.

Și e rece, înfrigurată;
Mă răcește și pe mine,
Dar mi-e cald și-mi este bine,
Căci tăcerea a fost spartă.

Spui că eu îți sunt totuna.
Mă-ntristez, dar tot mă bucur.
Și-nainte de-a pleca,
Un cuțit eu tot ți-l fur.

Din genunchi natura-i altfel,
E mai plină de iertare.
Nepăsarea-i dulce-amară
Și pentru eternitate
Va-ncuia mereu în mine
Două vorbe nerostite.

Tiberiu Florescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *