Realitatea este incomprehensibil de complexă, iar creierul nostru o simplifică pentru a ne menține operaționali. Pe măsură ce explorăm complexitatea (noi, ca indivizi, sau ca civilizație), ni se deschid ochii către probleme superioare. Asimilăm și ne adaptăm, dezvăluim noi straturi ale realității. Einstein a demonstrat cu ajutorul geometriei acest fenomen, referindu-se la cunoștințe: considerând cunoștințele noastre care se acumulează ca fiind reprezentate de o sferă, iar necunoscutul ca fiind punctele din afara sferei, atunci, pe măsura creșterii sferei, intrăm în contact cu tot mai multe puncte ale necunoscutului, prin urmare apar tot mai multe întrebări.
Vom încerca să explorăm intelectul în articolele viitoare și, pentru asta, va fi nevoie de ajutorul mai multor științe care cercetează hardware-ul și software-ul, dar întâi am hotărât să scriu despre socializare. Deși oamenii inteligenți au mai puțină nevoie de socializare, ea este esențială pentru a avea o viață împlinită și fericită, așa că am să atrag atenția asupra câtorva fenomene cu impact asupra calității relațiilor cu cei din jur și cu sine.
Este o diferență între a fi deștept și a crede că ești deștept. Chiar dacă inteligența te ajută la rezolvarea problemelor de zi cu zi, te poți confrunta cu un recul când lași intelectul să devină parte a identității tale; adică te crezi deștept. Ca urmare, riști să devii victimă a iluziei că poți face orice și să te împovărezi cu necesitatea realizării potențialului. Lumea întreagă se poate prăbuși în jurul tău atunci când vei fi împiedicat să te realizezi ca om inteligent. Ai mai putea să fii prins captiv în acea căutare veșnică a „perfectului”.
Identificându-te ca om inteligent și asumându-ți acest rol în interiorul unui grup, ai putea deveni iritant pentru cei din jur cu atitudinea de „știe-tot”. Având imaginea de sine întărită de-a lungul timpului ca fiind isteț și priceput, simți presiunea rolului asumat de a fi mereu mai deștept decât restul. Ai putea ajunge să crezi că acesta e unicul mod de a câștiga aprecierea celorlalți, contestându-le mereu afirmațiile. Dar, pentru că dintr-o parte se privește de parcă te dai mare, în loc de apreciere ai parte de efectul invers și devii astfel o sursă de deranj.
Încearcă să identifici ce necesități cauți să satisfaci într-o discuție. Îți propui să ai dreptate? Dacă asta a devenit important pentru imaginea de sine, vei urmări să câștigi orice dezbatere, să ataci contraargumentele chiar și când nu e cazul; „a nu avea dreptate” va însemna pentru tine să fii slab.
Ce-ar fi dacă ai participa la discuție cu alt mindset? Să cauți să satisfaci o curiozitate și să nu te simți lezat dacă nu ai dreptate, pentru că valoarea ta ca persoană nu depinde de asta. Încearcă să vezi ca pe o virtute puterea de a accepta idei noi care contravin convingerilor proprii. A greși nu înseamnă a fi prost.
Să te crezi om inteligent, pe lângă cerințele față de tine, poate crea și cerințe față de anturajul tău; așa apare elitismul. Oricare ar fi criteriul elitismului, fie IQ-ul, aspectul fizic, profesia, faima – niciunul dintre ele nu garantează excelență în arta conversației; atunci de ce să nu dai șansă unor persoane care pot fi foarte interesante? De ce să te bazezi pe niște criterii irelevante unei bune conversații care se poate dezvolta într-o relație? Oameni diferiți îți vor oferi experiențe diferite, uneori neașteptate, iar asta îți va ține creierul stimulat pe parcursul vieții. Confortul interacțiunii doar cu anumiți oameni va duce la stagnare.
O relație umană trebuie începută fără prejudecăți și continuată pe baza sentimentului de „undă comună” a părților implicate.
Inteligența înaltă are dezavantaje, mai ales dacă e limitată doar la sfera academică și nu se extinde la sfera personală ce implică autocunoașterea și relațiile interpersonale.
Marian Onică