Turist în România: Valea lui Stan

Să fii turist în România este considerat de multă lume un lucru destul de curajos. Toată lumea se plânge de lipsa infrastructurii, de lipsa indicatoarelor, de lipsa amenajărilor şi tot aşa. Au dreptate în multe cazuri, însă există și excepții, iar astăzi voi vorbi despre una dintre aceste excepții: Valea lui Stan.

Oricâte lipsuri am găsi, orice am încerca să spunem, avem o ţară frumoasă. Recunosc că habar nu aveam în ce mă bag atunci când am acceptat aventura. Era însă o provocare faină, iar fotografiile pe care le puteam găsi cu locația erau wow…

Porneam din București către Vidraru și aveam de stat trei zile. O plimbare la început de iulie pe Trasfăgărășan, unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume, era de neratat. Cele trei zile însă mai necesitau minimum o destinație de aventură, iar Valea lui Stan se potrivea ca o mănușă.

Traseul durează aproximativ patru ore și jumătate, pentru oameni neantrenați. Sunt sigur că oamenii de munte, echipați și obișnuiți cu traseele montane, îl pot face în trei ore. Nu recomand însă nimănui să pornească la drum fără încălțăminte adecvată, cel puțin.

Cu un telefon în prealabil la salvamont, am aflat vremea probabilă și riscurile la care ne expuneam. În cazul în care ar fi plouat, am fost avertizați să alegem locuri la înălțime, întrucât valea se inundă. Punctul de pornire este din șosea, câteva curbe mai jos de Barajul Vidraru.

La punctul de pornire, se menționează că este o zonă frecventată și de urși, că este necesar echipament adecvat pentru munte, însă nimic nu te pregătește cu adevărat pentru ce urmează. În șir indian, echipa noastră a pornit pe traseu. Nefiind obișnuiți cu muntele, durata traseului ne cam speria și am pornit inițial cu ideea că nu vom merge până la capăt.

Am pornit prin vegetație, pe potecă, apoi câteva trepte, un urcuș, o cădere de apă, și aventura ne-a prins. Valea lui Stan este fascinantă… canionul oferă peisaje extraordinare, cățărat pe stânci, scări la mare înălțime, vegetație abundentă, căderi de apă și urcuș. Mult urcuș… După câteva minute am știut că nu ne vom întoarce, așa că am lăsat deoparte prevederea și am mers până la capăt.

În prima parte a traseului, urmezi cursul râului. Traseul este marcat de dese traversări ale râului, pe stânci, și este însoțit de mai multe cascade pe versanți. Este o zonă de canion frumoasă și este remarcabil câte frumuseți poate oferi natura pe o suprafată atât de mică.

Dar spectacolul abia apoi începe, iar scările roșii îti vor fi ghid pentru restul aventurii. Ba te ajută să urci pe verticală pe perete, ba te forțează să mergi pe brânci, ba îți oferă podețe peste cascade. Totul este incredibil de spectaculos, iar adrenalina stă la cote ridicate. Nu e loc pentru cei care au rău de înălțime sau pentru fricoși, iar o condiție fizică bună mi se pare de dorit.

Este un traseu incredibil pentru o persoană care nu este obișnuită cu viața de munte: ai momente când traversezi cascade pe deasupra, când traversezi râul pe pietre în amonte de căderi de apă, ai fragmente de traseu când te cațeri și când mergi atârnat de stâncă sau când traversezi râul pe bușteni. Și asta în timp ce, de o parte și de alta, pe deasupra și pe dedesubtul vostru, natura își afișează frumusețea și sălbăticia. La fiecare pas mai ai parte de o cascadă, de un urcuș, de o traversare de rîu. Este imposibil de descris în cuvinte și cred că singura metodă de a înțelege este să mergeți acolo și să vedeți cu ochii voștri.

Și, după atâta stâncă, urcat de scări și mers pe lanțuri, cascade nenumărate și înălțimi amețitoare, ajungi în pădure. Urci o coastă până în Poiana Călugărița, unde, în fine, te poți odihni. Traseul se încheie cu o coborâre pe drum forestier către Barajul Vidraru, un drum altfel interesant, devenit însă banal având în vedere de unde vii.

Traseul mi s-a părut deosebit de bine asigurat și marcat. Efortul de amenajare cred că a fost imens. Sunt scări, balustrade, lanțuri, trepte montate în stâncă pe tot traseul. Circulau povești cu oameni care ar fi făcut traseul cu copil mic după ei. Mie mi se pare exclus, pentru că traseul nu este ușor deloc și fiecare trebuie să poată să își poarte singur de grijă.

Dacă ai nevoie de un respiro, dacă ai nevoie de o evadare de o zi din cotidian și de un strop mai mare de adrenalină, Valea lui Stan este locul potrivit. Știu că nu prea e la modă zilele astea, dar credeți-mă… Să fii turist în România nu este chiar atât de rău. 😉

 

Laurențiu Marian Iancu