Astronomia este una dintre cele mai vechi științe ale omenirii. Stelele au fost studiate încă din epoca preistorică, ajutând oamenii să planteze cerealele la momentul potrivit.
Primele generații de astronomi au descoperit că nu toate stelele sunt fixe. Există câteva care se plimbă pe cer. Astfel, au fost descoperite planetele. Strămoșii noștri cunoșteau doar cinci planete (în afară de Pământ, desigur): Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.
Numele planetelor le-am moștenit de la romani:
– Mercur este numele „poștașului” zeilor, deoarece este planeta care se mișcă cel mai repede;
– Venus este zeița frumuseții, deoarece este planeta cea mai strălucitoare;
– Marte este zeul războiului. Planeta a primit acest nume din cauza culorii roșii;
– Jupiter, regele planetelor, și-a primit numele de la regele zeilor (fapt interesant: lunile planetei au fost alese dintre iubitele lui Jupiter. Satelitul Juno, care orbitează acum planeta, este numele nevestei);
– Saturn este tatăl lui Jupiter.
Timp de mai multe secole, oamenii au crezut că nu mai există alte planete în sistemul nostru solar. Din această cauză, în anul 1781, William Herschel a crezut că a descoperit o cometă nouă, deși i s-a părut suspect că nu are coamă. Însă calculele astronomului Anders Johan Lexell și observațiile lui Johann Elert Bode au demonstrat că este vorba de o nouă planetă. Deoarece numele corpurilor cerești este dată de către descoperitor, Herschel a ales numele de Georgium Sidus (Steaua lui George), în onoarea regelui George al III-lea, care a sponzorizat munca astronomului.
Ideea de a numi noua planetă Uranus (bunicul lui Jupiter) a fost propusă încă de la început, de către Bode. Deși această denumire a fost favorizată de cei mai mulți savanți, numele de George a persistat 70 de ani în Anglia. Pentru a susține această cauză, în 1789, Martin Klaproth, colegul lui Bode, a denumit noul element chimic descoperit de el, Uraniu. Denumirea „George” a fost folosită pentru ultima dată în Almanahul Nautic, în anul 1860, după care denumirea de Uranus a devenit exclusivă. Uranus a „ajutat” și la descoperirea următoarei planete, Neptun (denumită după zeul mărilor).
În 1821, Alexis Bouvard a publicat tabela astronomică a orbitei planetei Uranus. Problema a fost că planeta nu s-a comportat așa cum ar fi arătat calculele. Bouvard a tras concluzia că aceste perturbații pot fi cauzate de o altă planetă, nedescoperită încă. Lumea a trebuit să aștepte însă până în anul 1846, până când astronomii Johan Galle și Urban le Verrier au găsit această planetă.
Nici denumirea noii planete nu a fost ușoară. Printre denumiri au apărut variante ca Galle, Janus și Oceanus. Le Verrier a propus denumirea de Neptun, care s-a răspândit până la urmă.
Acest articol nu ar fi complet dacă nu am aminti și de planeta (sau planeta pitică, dacă doriți) Pluto. Ea a fost descoperită de Clyde Tombaugh, în anul 1930. Observatorul Lowell, unde s-a făcut descoperirea, a lansat o campanie pentru a găsi un nume potrivit. S-au primit peste 1000 de sugestii pentru a denumi noua planetă, de la Atlas la Zymal. Constance Lowell, proprietarul observatorului, a propus denumirile de Zeus și Constance, însă acestea nu au fost acceptate. Numele de Pluto (zeul lumii subterane) a fost propus de o fetiță de 11 ani din Oxford, Venetia Burney. La observator au fost alese până la urmă trei nume: Minerva, Cronus și Pluto. Pluto a primit la final toate voturile.
În afară de planete, asteroizii mai mari au primit de asemenea denumiri din mitologie, la fel și lunile planetelor. Singura excepție este Uranus, ale cărei luni au primit nume din lucrările lui William Shakespeare și Alexander Pope.
Andrei Marcu
Sursa imaginii: https://solarsystem.nasa.gov/resources/454/hubbles-uranus/