Salut!
Eu sunt Dragoș. Pop. Și Vasile. Dragoș-Vasile Pop. Prietenii mă cunosc și sub numele de „Când îmi faci și mie poze?” sau „Pe mine când mă chemi să gust deserturile pe care le tot faci?”. Pentru că despre fotografie am mai vorbit cu cei din Mensa Gifted Youth și pe blog am fost prezent cu fotografii din România, acum vă voi vorbi despre deserturi.
Fără să mă mai lungesc (totuși) cu vorba, iată un interviu al lui Dragoș Pop cu nimeni altul decât Dragoș Pop (încă sunt anonim, dar cine știe unde mă vedeți peste 10 ani).
Dragoș Pop – intervievator: Salut Dragoș. În primul rând, care este părerea ta despre un interviu pe care îl faci tu cu tine?
Dragoș Pop – intervievat: Dragă Dragoș, încep așa pentru că îmi place formula asta. „Dragă Dragoș”. Cum ar fi Universul fără narcisiști? Dar să revenim la subiect. Să mă intervievez singur este o provocare interesantă și inedită pentru mine. Nu credeam că mă voi afla vreodată în această postură, dar iată-mă.
DP: Să vorbim despre pasiunile tale.
DP: Da. Vai, am putea să vorbim ore întregi. Aș putea să exagerez și să spun că duc și două zile, dar cui i-ar plăcea să citească un asemenea interviu? Așa cum știi deja, două dintre marile mele pasiuni sunt fotografia și gătitul, iar aici pun accent pe deserturi.
DP: Înainte să începem să vorbim mai pe larg despre pasiunea ta pentru deserturi, ai vrea să ne mai spui câteva cuvinte despre alte pasiuni ale tale?
DP: Sigur. Prietenii mei apropiați știu că sunt un mare fan al filmelor. Unora din ei le-am împuiat capul cu felul în care poți să trăiești experiența unui film în cel mai plăcut mod: în format IMAX. Da, la cinema. Să nu mă înțelegeți greșit, nu doresc să fac reclamă vreunui cinema. Diferența dintre ecranul calculatorului sau televizorului tău, a unei pânze normale de cinema și IMAX este ca și diferența dintre mâncarea pe care o gătești tu acasă (presupunând că nu lucrezi la Noma sau prietenii nu îți spun Gordon Ramsay), mâncarea de la un restaurant din centru sau mâncarea de la un restaurant cu stele Michelin. Vorbim despre o experiență, nu doar despre „văzutul unui film”.
DP: Super. Să revenim la ceea ce ne interesează. De unde pasiunea ta pentru gătit? Când a apărut ea?
DP: Probabil va suna ca un clișeu, dar lucrurile sunt exact așa cum le voi și relata. Dintre toți bucătarii a căror mâncare am mâncat-o, mama este preferatul meu. E undeva sus de tot, pe locul 1, iar ceilalți încep de la locul 10 și tot mai jos. Locurile 2-9 le păstrez pentru câțiva bucătari a căror mâncare îmi doresc să o degust cândva. Din păcate, nu pot să îmi amintesc când am gustat primul desert făcut de ea (deși există poze de la primele mele aniversări, cu niște torturi care cu siguranță au fost delicioase), dar îți spun eu și îți pot spune miile de oameni care au gustat deserturile și mâncarea ei că sunt ceva ce mai rar ți-e dat să guști. Poate că aveam 10-11 ani când am început să o ajut să facă torturi. Blaturile le făcea ea întotdeauna, dar pe mine mă lăsa să fac cremele cu mixerul. Atunci nu mi se părea ceva foarte interesant, dar, ulterior, când am început să fac primele mele deserturi mi-am dat seama că am reținut mai multe decât credeam. Nu știu dacă asta o să fie ultima dată când o menționez pe mama în acest interviu, dar simt nevoia să vă spun care a fost recordul ei de prăjituri (făcute într-o perioadă relativ scurtă): aproximativ 110. Da. Erau blaturi și prăjituri în toată casa. Pe toate dulapurile și pe toate mesele era plin de prăjituri. 110 prăjituri făcute în 4 zile înainte de Crăciun. Nu pentru mine, evident. Pentru cei despre care v-am spus mai sus că au degustat din deserturile făcute de ea.
DP: 110? Incredibil! Spune-mi, te rog, când ai început tu să gătești?
DP: Asta e simplu: în primul an de facultate la Cluj. Nu îți imagina că primele lucruri pe care le făceam erau ceva ieșit din comun. Nu. Erau chestii rudimentare: paste cu sos la plic sau cartofi prăjiți (făceam câte 2 kilograme de cartofi prăjiți odată, că eram 3 oameni sănătoși într-un apartament) cu cârnați prăjiți. Era prima dată când stăteam într-un apartament cu alți oameni de vârsta mea și fără supervizarea unor adulți care să gătească. Primeam frecvent pachete de acasă, dar chiar și așa erau zile în care trebuia să gătim noi ceva, iar cele de mai sus erau cele mai la îndemână. Când am făcut mutarea la Timișoara am început să gătesc lucruri mai diverse. Am fost încântat când am făcut prima dată paste cu sosul meu, nu sos la plic. Printre multele mâncăruri pe care le-am gătit în acea perioadă se numără și încercări (reușite sau eșuate) de sushi, creveți, pizza, paste, cozonac, langoși și gogoși. V-am povestit de mama mai sus și vă mai spun un lucru pe care l-am învățat de la ea și îl fac la fel: când gătesc, gătesc cu suflet. Pentru mine e o certitudine că unul dintre cele mai importante ingrediente pentru un fel de mâncare sau pentru un desert este pasiunea cu care le faci. Totul are un gust mai bun când pui și pasiune.
DP: Și totuși, cum au început deserturile?
DP: Povestea e cam așa: fostei mele iubite îi plăcea la nebunie să facă fel și fel de deserturi (am mâncat atâtea brioșe că mi-era frică să nu fac POP și să explodez) și să mă „îndoape” cu ele. Pentru că amândurora ne plăcea să gătim, într-o zi la mijlocul lui septembrie ne-a venit ideea: „Hai să facem un blog!” Și l-am făcut. A început pe wordpress, dar nu îmi plăcea că blogul avea „wordpress.com” în coadă, așa că la mai puțin de două luni după am cumpărat domeniu și hosting. Am trecut pe .ro și deja eram copii mari. Eram emoționați, fiind și la început. Am început să gătim deserturi și mâncăruri. Nu aveam încă un profil pe care să mergem și încercam cât de multe puteam. Abia în vara anului următor am hotărât să mergem doar pe deserturi. Și ce decizie bună a fost asta. În martie, 2017, eram în Berlin și ne-am trezit că firma la care aveam hosting a suferit un atac cibernetic și avea serverele prăjite. Pentru că nu mă gândisem să fac back-up, cel mai recent back-up al site-ului era făcut cu 2 luni în urmă. A fost o experiență neplăcută, dar a fost de bine. Mi-a permis să mă ocup mai atent de site, să finisez unele lucruri care au rămas neîngrijite și să pun totul la punct.
DP: Știu că ai participat și la concursuri cu temă culinară. Ce poți să îmi spui despre asta?
DP: Da! E vorba despre două concursuri: primul a fost anul trecut, un concurs organizat de Vegis la care am participat cu blogul, iar al doilea a fost în primăvara acestui an, un concurs organizat de Nestlé la care am participat singur. Pe lângă setul de reguli pe care l-au avut fiecare dintre organizatori, am avut de respectat și câte o temă la fiecare concurs. Pentru concursul de la Vegis, nu era vorba chiar de o temă, ci de integrarea unui produs al lor într-o rețetă culinară. Vorbim despre uleiul de cocos. Îmi doream să facem ceva original, iar pentru mine asta însemna un întreg proces creativ, ergo „Nu facem Raffaello, că asta o să facă jumătate dintre concurenți.” Pentru că orice poveste e mai frumoasă dacă are acel ceva, o să spunem că ascultam muzică pe youtube și dintr-odată s-a schimbat melodia în „Escape”, a lui Rupert Holmes. Da, The Piña Colada Song. Și așa a apărut ideea pentru desertul nostru intitulat „Pina Colada Cheesecake Cups”.
(Îți las și o fotografie cu desertul, să nu salivez singur în timp ce îți răspund la întrebări).
Cel de-al doilea concurs, al celor de la Nestlé, a avut trei teme: prăjitura preferată, prăjitura mamei și prăjitura care cucerește. Regula, și în cazul lor, era să folosești un ingredient (ciocolata în cazul de față) al lor în rețetă. Abia cu 2 zile înainte de termenul limită am reușit să mă mobilizez, dar rezultatul a fost sublim. Bineînțeles, eram între rafturile din supermarket și nu aveam nici cea mai mică idee ce desert vreau să fac. E nemaipomenit să te plimbi jumătate de oră fără noimă, singurul gând care îți trece prin cap fiind „în 60 de minute se închide magazinul”. Ah, da. Am uitat să îți zic. Ideea pentru numele desertului mi-a venit pe trecerea de pietoni, în drum spre supermarket. Juxtapoziție. Următoarea jumătate de oră după ce m-a lovit cuvântul am încercat să îmi dau seama ce o fi însemnând (fără să caut în DEX). Am renunțat și am dat un search rapid pe net. Din fericire, desertul chiar a fost o juxtapoziție. Juxtapoziție cu ciocolată și mango!
(Din nou, îți las o fotografie cu desertul)
DP: Care au fost rezultatele la cele două concursuri?
DP: Am fost plăcut surprins la ambele. La concursul celor de la Vegis am câștigat locul 3, iar la cel de la Nestlé am primit mențiune (erau doar un loc 1 la fiecare temă și câte 5 mențiuni). Să știi că o să îmi găsești rețeta pentru juxtapoziție în cartea de deserturi a celor de la Nestlé, în decembrie.
DP: Știu din sursă sigură (nu o să spun că mi-a șoptit o păsărică, doar nu sunt nebun) că urmează încă un concurs.
DP: Daaa! Chiar în timp ce îți răspund la întrebări pregătesc desertul. Nu spun despre ce este vorba, dar sper ca rezultatul să fie și pe placul organizatorilor și să câștig încă un premiu!
DP: O ultimă întrebare – ce planuri ai referitor la deserturi?
DP: Îmi doresc din suflet ca la un moment dat să deschid o patiserie în care să pot să creez orice îmi trece prin minte. Am atâtea idei pe care vreau să le încerc și să le împărtășesc cu alți oameni. Vreau ca și alții să se bucure de ideile mele și de deserturile pe care le fac.
Dragoș-Vasile Pop
Mai multe despre deserturile lui Dragoș la http://www.desertcoteca.ro/