Jurnal în oglindă

„Astăzi m-am întâlnit cu cineva:

− Nu te-am văzut demult, mi-ai lipsit, mi-a spus.

− Am fost… pierdut… am încercat eu să-i formulez un răspuns vag.

Acum îmi dau seama că am uitat să menţionez că fusesem pierdut prin propria minte. Dar unde altundeva mă puteam pierde în propriul apartament, sper că a înţeles.

Adevărul e că eram prea marcat pentru a mai găsi cuvinte. Îşi expusese trăirile atât de direct, însemnau atât de mult acele cuvinte… chiar… îi lipsisem? Cum poţi lipsi cuiva când lipsa implică un procedeu matematic. Din tot acel întreg al persoanei trebuie să mă fi extras pentru a lipsi… Sau poate e ceea ce toţi numesc « un fel de a spune »? Doar eu nu înţeleg? Sau ei nu mă înţeleg pe mine?”

Nu, nu, nu. Nu e bine deloc. Să nu citească şi el aceste cuvinte, că mă va certa. Iar vom avea acea discuţie, iar vom ajunge la o înţelegere, iar voi încerca să ies afară.

Lampa cu petrol pare să ardă tot mai tare. Mă invită să îmi continui rândurile, să scriu din nou din gânduri, să las lumii o urmă a mea. Mai citesc o dată ultimele întrebări. El îmi spusese de atâtea ori că acest verb îmi va aduce sfârşitul: a înţelege. Ce îmi trebuie mie să îi înţeleg? Toată biblioteca pare să mă mustre, se agită grecii antici în morminte şi vin umaniştii Renaşterii să-şi revendice locul de drept. Ştiu că eu i-aş întreba dacă ei au fost înţeleşi… M-ar certa şi ei, ar porni un război împotriva mea, s-ar produce neînţelegeri între ei? Şi aş porni o nouă Iliadă, aş pleca şi eu într-o Odisee, poate termin printr-o Eneidă. Ce n-aş da să îmi scriu propria epopee… aş pleca pe valurile minţii şi aş naufragia pe insula sufletului. Se poate scrie o epopee cu un singur personaj? Căci nu ştiu pe cine să iau în călătorie… el ar veni cu mine fără să întreb… dar ceilalţi? Simt un fior rece. Simt prezenţa lui.

„Ce îţi pasă de ei? Nu vor înţelege”.

Gata cu gândurile despre alţii… să vedem ce am de înţeles prin cameră. Acesta e singurul mod de a-l alunga pe el. Aleg să privesc din nou lampa. Îi ştiu deja atât de bine mecanismul de funcţionare. Urmăresc petrolul renunţând la existenţă, admir fitilul curajos ce îi asigură puterea utilităţii şi am un sentiment de recunoştinţă pentru sticla ce mă apără de foc. Pentru mine, el e ca această sticlă. Ochii străini trec de el şi mă văd doar pe mine, dar dacă el nu ar exista, lumea m-ar mistui. Aş ajunge cenuşă, m-ar purta vântul, aş înnegri vreo apă uitată de lume. Şi aşa îmi amintesc de peniţa încă umedă. De nu i-aş şti şi ei procedeul de funcţionare… dar cerneala? Oare cerneala ce e? Un gând ascuns îmi revine violent în spatele ochilor închişi în fracţiunea de secundă a unei clipiri. Am citit şi asta prin vreo carte… deci nimic nou aici. Dar uite foaia din faţa mea! Atât de frumoasă, parcă mă priveşte, poate ea e cea mai fidelă oglindă… oglindă a gândurilor.

De ce să ne preocupe altceva decât gândurile. Nu suntem toţi asta? Fie că vrem să o conştientizăm sau nu, fiecare suntem o grămadă dezordonată de gânduri, ale noastre şi ale celor din exterior. El îmi citeşte şi gândurile! Se va supăra să audă că i-am inclus şi pe alţii în acest proces de descriere. Dar care mai e sensul existenţei dacă intră în sinonimie cu solitudinea. El îmi va explica din nou… iar eu, culmea, nu voi înţelege. Dacă mă va auzi spunând acele cuvinte faţă de un astfel de subiect, mă va mustra din nou. Nu vom părăsi camera noastră mică multă vreme. Vom sta la măsuţa rotundă, căci cercul e perfecţiune, vom bea apă, căci apa e originea, şi vom gândi, „cogito, ergo sum”.

Îl simt îndepărtându-se. Pleacă mulţumit, parcă aud un înfundat „Evrica”. Nu pot spune că e bucuros pentru modul cum gândesc, el nu doreşte să recunoască existenţa sentimentelor, îi lipsesc. Aici pot spune că îi lipsesc, i-au fost îndepărtate cândva, înainte de a ne cunoaşte. Nu discutăm despre asta, sentimentele ne fac vulnerabili. Uneori îi spun că ne fac şi oameni. Primesc adesea un răspuns acid conform căruia trăiri pot exista doar faţă de cunoaştere şi faţă de ceea ce merită înţeles. În aceste momente, îmi permit un uşor sarcasm mascat şi îl întreb ce îmi va aduce de fapt sfârşitul: a înţelege sau a simţi? Dar el îmi răspunde serios fără a prinde nota umoristică: te va omorî să înţelegi ceea ce simţi. Căci punerea la acelaşi nivel şi interconectarea celor mai mari două sfere aflate în antiteză nu poate rezulta decât într-un colaps al existenţei. Ar fi ca doi magneţi de acelaşi pol atingându-se, ar concluziona în anularea realităţii polilor. Ar fi o implozie în mijlocul unei explozii, ar fi sfârşitul logicii şi finalitatea sentimentelor, ar fi vid. Mi-aş mai încerca norocul, i-aş mai spune că nu îmi doresc să înţeleg ce simt, că dorinţa mea constă în balansul celor două entităţi, fără ca acestea să interfereze. Şi aş primi şi de această dată un răspuns. Aş crea o stare prea aproape de perfecţiune, absolutul m-ar transforma într-o bombă cu ceas. Totodată, mi-ar atrage atenţia să nu mă las păcălit de timpul infinit, căci şi eternitatea e numărabilă. Începi de la un punct oarecare, dar infinitul te aşteaptă mereu să îi treci porţile şi să îi cazi în capcana ademenitoare.

Închei acest dialog imaginar în proporţii discutabile. Foile sunt încă în faţa mea, peniţa duce încă lupta împotriva uscării, iar lampa mai are rezerve. Există însă un al patrulea element. Acesta îmi ia puterea de a mai scrie. Îmi ia sinceritatea, anihilându-mi latura supusă inexplicabilului. El s-a întors şi mă aşteaptă. Îmi spune că e gata să intrăm din nou în camera noastră aparent strâmtă, dar cu margini neştiute. Vom intra iar între acei pereţi inofensivi. Se vor dezintegra în faţa puterii gândului şi captivitatea noastră va fi constituită, culmea, doar din neînţeles. El va fi captiv în paradoxul creat de propriile principii, iar eu îmi voi mai consolida balansul mult dorit. El mă ceartă din nou. Trebuie să ne întâlnim. Camera ne aşteaptă. Mă ridic de la masă observând ordinea prea evidentă. E efectul lui asupra lumii mele. Zâmbesc văzându-mi nota personală: o lumânare uitată într-un colţ. El m-a obligat să o abandonez acolo din cauza efemerităţii ei. Susţinea că mă poate tulbura în privinţa eternităţii cunoaşterii. Era, într-adevăr, un detaliu ce mă ţinea ancorat în universul iraţionalului.

Acest ultim cuvânt îl irită. Trebuie să mă întorc pentru a-l privi în ochi. Mă uit direct în oglindă… şi îl văd pe el.

Contopirea reflexiilor noastre pe suprafaţa sticlei argintate formează, unind ambele principii, un nou cuvânt, aparent de neînţeles, dar care totuşi emană atâta sens: geniu.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *