Cred că un eseu a cărui temă are în centru conceptul de inteligență trebuie să înceapă cu definirea acestei noțiuni, însă nu într-o manieră exhaustivă, ci așa cum va fi el înțeles în rândurile ce urmează.
În primul rând, inteligența, ca atribut, poate fi definită ca un cumul de abilități cognitive înnăscute, dar și ca un cuantum de cunoștințe acumulate de-a lungul vieții, de aici rezultând dihotomia inteligență înnăscută vs. inteligență dobândită prin asimilare de informații, în jargon psihologic – inteligență fluidă vs. inteligență cristalizată. Luând ca punct de plecare această diviziune, putem considera că un test ce măsoară coeficientul de inteligență reprezintă o validare a unor date native, mai degrabă, decât de estimare a cunoștințelor subiectului testat. Putem, în continuare, extrapola, susținând că un asemenea test este menit să arate mai degrabă potențialul intelectual al subiectului testat decât rezultatele la care a ajuns prin efort mental susținut (deși exercițiile de stimulare cognitivă reprezintă o metodă de îmbunătățire a coeficientului de inteligență nativ). Din acest punct de vedere, un asemenea test reprezintă o garanție a posibilității obținerii unor succese viitoare. Dar acest tip de inteligență se află în stare latentă, fiind necesar să fie materializat în situații concrete. Acesta este un tip de inteligență universal, ce transcende barierele spațiului și timpului, și care trebuie actualizat, pentru a putea deveni util și, putem argumenta, pentru a-și îndeplini scopul.
Așadar, din punct de vedere teleologic, se poate pune întrebarea : este inteligența un scop sau un mijloc? Deși răspunsul logic ar fi că inteligența ar trebuie să reprezinte doar un mijloc pentru obținerea de rezultate concrete, de-a lungul timpului, odată cu conceptualizarea procesului de gândire, inteligența a ajuns să fie considerată un scop în sine. Motivul ar putea fi reprezentat de un sentiment uman meschin, vanitatea, dar și de stima pe care societatea o acordă așa-zișilor „intelectuali”, i.e. oameni ce au demonstrat că posedă calități cognitive superioare. Tot din punct de vedere psihologic, un alt motiv ar putea să-l reprezinte și necesitatea omului de a-și atribui sieși o personalitate definitorie. În acest proces, dintr-un amalgam de interese și atribute înnăscute, individul va ajunge să aleagă una cu care se va identifica și căreia îi va dedica o cantitate de energie mentală disproporționat de mare. Următorul pas este acela de a-și crea o persona definită de această calitate. Astfel, există oameni care se descriu ca ecologiști, sportivi, alții ca susținători ai drepturilor omului, democrați, conservatori etc., iar alții ca intelectuali. Deși nu se poate nega componenta morală ce stă la baza adoptării unora dintre aceste trăsături definitorii, trebuie, de asemenea, luată în calcul ipoteza nevoii (de multe ori inconștiente) a individului de apartenență la un grup social (în mod ironic, chiar și cei ce se consideră nonconformiști pot fi încadrați într-o categorie relativ omogenă a rebelilor – cei care, prin definiție, refuză să se supună regulilor majorității). Iar grupul intelectualilor deține un statut râvnit într-o societate care, cel puțin în teorie, pune accent pe abilitățile cognitive (deși, după cum voi argumenta, există uneori o disonanță comportamentală în societate în ce privește percepția vs. acceptarea de către membrii acesteia a caracterului intelectualului). Ca tipologie, intelectualii tind să își construiască imaginea de sine pe o fundație reprezentată de o inteligență peste medie. Există un real pericol în cazul acestor indivizi, acela de adoptare a unei atitudini de elitism intelectual, sentiment care de multe ori se traduce, în timp, prin ratare. Aroganța intelectualului conduce la un sentiment de suficiență ce adesea se transformă în pasivitate cauzată de o reticență sau aprehensiune în fața posibilei pierderi a stimei celorlalți. Astfel, un asemenea individ eșuează în a concretiza datele promițătoare în rezultate concrete utile societății.
Însă superioritatea intelectuală nu trebuie nicidecum confundată cu superioritatea morală. Istoria ne furnizează nenumărate exemple de personalități cărora nu li pot nega date intelectuale superioare, dar care nu au ales să își pună aceste calități în slujba binelui. Însă oameni inteligenți, dar imorali, întâlnim la tot pasul și îi putem identifica în cele mai banale situații sociale. Acest fenomen de disociere a cogniției de moralitate se explică prin ipoteza că superioritatea intelectuală nu trebuie confundată cu superioritatea absolută. Dar, pentru a demonstra această afirmație, vom face referire la celebra piramidă a lui Maslow. Putem cu ușurință argumenta că alegerea de apartenență la categoria intelectualilor derivă din nevoia de apreciere din partea celorlați și de construire a respectului de sine (esteem), pe de o parte, dar și din nevoia de autorealizare ce presupune, într-o etapă prealabilă, nevoia de cunoaștere și înțelegere a lumii înconjurătoare. Este interesant de menționat că, dacă, în prima fază, Maslow a așezat în vârful piramidei nevoia de autorealizare, odată cu avansarea în vârstă a autorului și o reinterpretare a valorilor, acest concept a evoluat spre zona spirituală, conceptul de transcendență ajungând să fie așezat în vârful piramidei, Maslow însuși criticând propria viziune anterioară de „autorealizare”. Astfel, putem deduce că dimensiunea spirituală a ființei umane este superioară, dar, în același timp, o înglobează pe cea a intelectului. Iar pentru că moralitatea, în accepțiunea sa de alegere a binelui, se subsumează dimensiunii spirituale, putem afirma că un individ poate deține abilități cognitive superioare rămânând, în același timp, la un nivel inferior de evoluție spirituală, luând în calcul toate aspectele care definesc ființa umană.
În cazul oamenilor cu preocupări și în sfera moralității, deci de autorealizare, inteligența nu are o corelație intrinsecă cu anumite valori. Oameni comparabili din punct de vedere intelectual pot adopta viziuni diferite, uneori contrastante, asupra unor chestiuni de ordin moral, această diviziune translatându-se adeseori la nivel social. Această chestiune nu a fost nicicând mai actuală decât este acum, când ne aflăm într-o perioadă istorică postmodernă, secularizată, cu tendință clară de îndepărtare de valorile adevărate și eterne. Pentru că, prin definiție, adevărul nu poate fi relativ, ci absolut, și având ca argument viziunea – pe nedrept considerată depășită – conform căreia religiozitatea reprezintă cel mai avansat stadiu de evoluție, și în acest caz revenirea la învățăminte spirituale, religioase, reprezintă calea spre cunoașterea adevărului, într-o lume suprasaturată de păreri și interpretări individuale.
Revenind la clasificarea mai sus amintită a inteligenței în înnăscută și acumulată, nu putem să nu atribuim primeia un caracter mai degrabă determinist, ceea ce poate duce la impresia unui aparent hazard în înzestrarea nativă a individului, atribuită uneori moștenirii genetice. Cu toate acestea, se poate argumenta că oricine are posibilitatea de a-și depăși condiția printr-un efort intelectual susținut, datorită unei anumite plasticități a inteligenței. Efortul mental consecvent se realizează atât prin exerciții de îmbunătățire a abilităților cognitive, cât și prin acumularea de informații – studii arată că și memorizarea mecanică are beneficiile ei, după cum se pare că anticii intuiau, date fiind practicile de memorare din școlile din acele timpuri – și are ca efect sporirea și evoluția calitativă a proceselor de gândire. Însă efortul intelectual, ca orice tip de efort, de altfel, presupune un nivel apreciabil de voință, care adeseori derivă din pasiunea pentru domeniul în care individul activează. Pasiunea dă naștere la perseverență și consecvență, elemente esențiale oricărei reușite, indiferent de tip. Aici intervine componenta emoțională, dat fiind că pasiunea nu reprezintă o calitate de ordin cognitiv, ci este un concept ce se încadrează în sfera emoționalului. În procesul imediat anterior marilor descoperiri și inovații, cele trei tipuri de procese – cognitiv, emoțional și volițional – se îmbină. Astfel, în ciuda faptului că, din punct de vedere analitic, putem delimita procesele psihologice interioare în concepte de tip abstract, ajungând la dihotomii de tipul emoțional vs. intelectual, în manifestarea lor concretă acestea se contopesc într-un tot unitar. Desigur că, atunci când se obțin rezultate valoroase și de impact, înzestrarea intelectuală este condiția sine qua non, însă nu putem exclude factorul emoțional ce reprezintă forța declanșatoare din spatele procesului intelectual propriu-zis. Astfel, emoțiile puternice pozitive acționează ca un ingredient necesar și catalizator al procesului de creație sau descoperire. Cazuri de oameni înzestrați intelectual, dar care, cu toate acestea, s-au ratat cunoaștem cu toții. Sunt indivizi mediocri din punct de vedere social, fără reușite notabile. Astfel, din punct de vedere pragmatic, răspunsul la eventuala întrebare „reprezintă un coeficient ridicat de inteligență o garanție a succesului?” este „Nu”. Însă, un coeficient înalt de inteligență, combinat cu factori de natură non-intelectivă, poate reprezenta o scară de măsurare a performanței viitoare.
Deși este o ipoteză insuficient studiată, este posibil, chiar probabil, ca relația dintre componenta afectivă și cea intelectivă să fie una reversibilă, ca perseverența izvorâtă din pasiune să poată crește nivelul IQ-ului. Se poate aduce în discuție aici un alt concept cu care noțiunea de inteligență se îmbină până la a se confunda – cel de „talent”. Ca și inteligența, talentul este un dar nativ, dar care este necesar a fi sporit, astfel încât să dea roade. Ideea că fiecare individ are o „înclinație” spre un domeniu sau altul sau spre un anumit tip de raționare a ajuns în zilele noastre la gradul de axiomă. Această înclinație este ceea ce numim talent, însă, de cele mai multe ori, acest concept presupune, pe lângă abilitățile înnăscute într-un domeniu, și preferința pentru acesta, ceea ce exclude, cel puțin într-un prim stadiu, necesitatea unui efort exagerat, care să genereze un disconfort mental.
Dacă studiem istoria, vom observa că cele mai cunoscute personalități ce sunt astăzi universal recunoscute ca genii sau ca a fi adus contribuții la patrimoniul cultural mondial, pe lângă inteligență, au avut și alte calități auxiliare și, deși poate imposibil de susținut cu siguranță, o componentă emoțională de atașament față de propriile lor idei sau proiecte, dar, în același timp, fără de care descoperirile și creațiile lor nu ar fi fost posibile. Cred că o abordare de tip intelectualist, ce plasează prea multă emfază pe capacitatea de raționare, excluzând, de multe ori dintr-un fel de snobism intelectual, componenta emoțională intrinsecă fiecărei acțiuni, este una limitată. A considera că omul este capabil de o înțelegere profundă a lumii doar prin intermediul intelectului este o greșeală ce reduce complexitatea ființei umane la un tărâm abstract, arid și impersonal (adică, prin definiție, nespecific omului).
Este universal acceptat faptul că inteligența are, în mod evident, o utilitate practică cotidiană. Însă cum anume își găsește un IQ înalt aplicabilitatea în viața de zi cu zi? Un mod l-ar putea constitui identificarea de tipare în situații comune, corelații între acțiuni și rezultatele acestora. De asemenea, un IQ ridicat poate fi utilizat ca mijloc de sporire a inteligenței emoționale prin stabilirea de relații de tip cauză-efect între anumite tipuri de comportament și reacțiile celorlalți participanți la interacțiunea socială. Identificarea de tipare permite o mai bună interpretare a realității, dar și un grad mai ridicat de apreciere corectă a posibilelor derulări de evenimente sau deznodăminte pe baza tiparelor deja cunoscute. Este vorba aici despre un proces involuntar, rezultat al unui cumul de informații și experiență dobândite de-a lungul timpului atât într-un mod conștient, cât și inconștient, direct și indirect. În anumite situații, o capacitate dezvoltată de a identifica tipare poate reprezenta o armă care poate face individul (și echipa din care face parte) imbatabil. Capacitatea de rezolvare a situațiilor de natură problematică este un atu important, însă adesea un IQ înalt presupune o abstractizare considerabilă a gândirii. Pentru mulți gânditori – cei care nu reușesc sa ajungă la un echilibru între gândirea de tip concret și cea de tip abstract – a gândi în concepte abstracte devine un impediment în procesul de funcționare într-o realitate mult prea concretă și imediată, în care este necesar, și chiar vital, ca oamenii să acorde o mare parte din atenție detaliilor mundane, inerente realității lor de zi cu zi. Aceștia sunt catalogați drept visători și sunt, dacă nu de-a dreptul ridiculizați, cel puțin tratați cu un fel de condescendență îngăduitoare. În aceste condiții, într-o societate axată pe concret și pe rezultate clare, este o gândire superioară, abstractă apanajul exclusiv al oamenilor de știință și al filozofilor, dat fiind că un asemenea tip de gândire te detașează, în mod inevitabil, într-o oarecare măsură și pentru o anumită perioadă, de concretul imediat și mărunt? În fața acestui tip de obstacole, o atitudine de consecvență și de atașament față de propriile idei reprezintă cheia pentru a le depăși. Se pune accentul, din nou, pe o combinație de sârguinciozitate și dedicație față de subiectul studiat. Fără aceste calități, marii gânditori ar fi fost, poate, catalogați ca visători lipsiți de simț practic, sau chiar încurcă-lume. Sunt celebre cazurile de mari oameni de știință sau scriitori renumiți care au ajuns la idei considerate geniale după ședințe îndelungate de gândire în profunzime a subiectului. Dar, bineînțeles, nu toți oamenii cu un IQ ridicat se confruntă cu probleme de acest fel. Există oameni inteligenți cu un simț practic și social foarte bine dezvoltat, care reușesc să împace și să împletească în propria lor personalitate tendințele spre gândirea concretă, propice acțiunii, și pe cele spre gândirea abstractă, propice mai degrabă reveriei, dar și marilor descoperiri.
Este, totuși, bine de luat în calcul faptul că visătorii sunt cei responsabili de progresele industriale și tehnologice din ultimele secole, care au contribuit la răspândirea unor facilități de trai nemaiîntâlnite până atunci. În general, pentru descoperirile și inovațiile ce stau la baza acestor progrese este necesară o perioadă îndelungată de gândire și desprindere de realitatea imediată, pentru a ajunge la un stadiu propice inspirației.
În concluzie, se poate afirma cu siguranță că inteligența reprezintă un dar de o importanță nemăsurată, care, folosit în mod constructiv, poate aduce beneficii întregii omeniri. Astfel, inteligența are (sau ar trebui să aibă) un caracter utilitar; este necesar să fie materializată constant, pentru a avea, cu adevărat, valoare. Dat fiind acest caracter pragmatic, inteligența poate fi considerată o unealtă, care poate fi utilizată în scopuri pozitive sau negative, în funcție de gradul de moralitate al posesorului. Este esențial ca datele superioare să fie utilizate în scopuri benefice pentru societate, și, de ce nu, pentru întreaga umanitate pentru a putea vorbi despre inteligență înaltă.