piercing words

fiecare are cercul lui de lumină 

un piept
o respirație rece și degerături
o parcare subterană și cuvintele de au fost odată

ce încape într-un geamantan

oamenii care rămân încap
cuvintele care trudesc în numele nostru încap
ceasurile care nu întârzie niciodată încap
privirile câinelui meu mort încap
învățăturile mamei încap

e doar un trup mi-am zis

și m-am ghemuit în cercul meu de lumină

am să te aștept cu un colț cald de pâine și o mână de cireșe

nu am mai văzut doi oameni atât de apropiați
i-am spus bunicii în timp ce se prăbușea pe patul țeapăn de spital
bunicul murise de 28 de ani dar îi simțeam capul greu pe umăr
ca un focos nuclear dezamorsat

aici oamenii devin cruci de purtat înlăuntrul altor oameni
cruci pe care niciun înger nu s-ar încumeta să le îndepărteze
aici e spațiul unde Dumnezeu devine o matrioșkă din ce în ce mai mică
și neputincioasă

întotdeauna am zis că viața e doar o glumă crudă
un rod care nu a fost îngrijit până la capăt și a fost abandonat
cât de adânc poți să intri într-o măcelărie până să înțelegi
că acest cântec al oaselor zdrobite e un semn
de la revedere

deasupra sângelui înăbușind arterele cu puterea a două persoane
se ridică un curcubeu din nuanțe gri
care pretinde încă un om
pe care îl iubesc

une sirène

singurătatea este singura care face diferența între oameni

între ușile înțepenite și inimile care ne devin niște câmpuri de bătălie din ce în ce mai încăpătoare
pentru fantomele conștiinței noastre

dar nu

noi avem aceeași culoare
aceeași culoare sângerie care
face limbile ceasului să facă pe moartele
iar apoi când nu privește nimeni
să se joace libere

am fost liberi 

suntem din ce în ce mai oficiali
nimeni nu ar bănui nimic nimeni care nu ar ști cum să privească
umbrele noastre care încă fac dragoste

am fost îndrăgostiți

de la mine la tine e cea mai mică distanță cuantificabilă
din buzele tale începe gerul care îmi învinețește pașii avem o datorie față de Dumnezeu
un litigiu de jumătăți prinse în aceeași bulă de lumină
din care respiră alții

am fost iubiți

iar dacă ne-am iubit să nu o mai facem
să nu mai ridicăm semne de întrebare ca pe cruci
și să nu lipim amintiri pe ele

nu mă mai leagă nimic de acest loc

nu mă mai leagă nimic de acest loc

iar dacă mai plescăi uneori
să știi că e un fel de a face pace cu durerea și cu Dumnezeu
în același timp

despre oameni nu pot să vorbesc
pentru că nu i-am cunoscut niciodată suficient
mi-am spus întotdeauna că dacă aș scădea neoamenii din total
atunci i-aș cunoaște

ceea ce rămâne perfect stabilit și delimitat
e modul în care se toarnă smoală pentru a construi un asfalt atât de solid
încât ai putea jura că e un fel bază pentru dragostea la distanță
iar îndrăgostiții de acum sunt făcuți dintr-un semnal wireless
atât de puternic încât dacă îi privești atent mai au câte
un fir minuscul ieșit din ureche din care se scurg
te iubesc-uri care se sting la impactul
cu solul

nu am iubit niciodată

din vene îmi curge un întuneric atât de dens
încât aș avea nevoie de un fierar să îl bată în foc viu
cea mai mare bucurie o găseam în cimitir când mergeam la dezgropat de inimi îngropate prematur
dar am învățat că nimeni nu va fi chinuit mai mult decât îi este scris
decât dacă va scrie mai departe cu propria mână

nu mai știu câți ani au trecut de când s-a oprit timpul în loc

despre iubire nu se vorbește niciodată la trecut
în palme un șarpe îmi retrasează
linia vieții

nu mai cred în nimic

M.

Se anunță ger
Nu mai am nimic de îmbrăcat
Așa și trebuie, cei care ar fi putut să mă vadă au plecat
De fapt au fugit
Iar cei pe care i-am prins din urmă i-am omorât cu mâna mea
Le-am omorât și umbra
Apoi i-am ascuns
Doi câte doi
Pentru că nici un om nu ar trebui să moară singur

În iarna asta nu voi mai putea să îmi încălzesc nici măcar propriul trup
Sunt un lemn umed care nu va mai arde
Brațele înconjurând scânteia asta
Din care mușcă vântul
Buzunarul de la piept ca o copcă
La care s-ar strânge
Câțiva străini
Să arunce un bănuț

Suntem niște animale sălbatice
Ale căror stomacuri
Schiorlăie de singurătate

îngerii închisorilor

un aer umed ca de rocă de închisoare medievală
face ca aceste lumânări îmbibate cu clorură de fosfor să se aprindă singure
cele mai înalte ziduri sunt cele invizibile credința nu e trecătoare dar e o trecătoare către Dumnezeu
iar cele mai mari neputințe sunt demonii noștri

aici oamenii nu au sex
nu au nici culoare nici formă
oamenii au doar substanță doar așa îi poți recunoaște
îi poți aduna să nu ai nimic sau îi poți împărți să ai totul
iar în momentele în care nicio alegere nu e corectă
alegi să nu alegi nimic

mergi mai departe
parcă a rămas un petic din pereții celulei tale imaculat
și vrei să lași povestea ta să fie știută nu mai ai instrumente de scris
așa că retezi un deget două cinci știi că te poți ruga și cu o singură mână
și începi să scrii cu sângele ăsta care va continua să circule doar în ochii oamenilor care au crezut

în spațiul meu de exil durerea e taxă de locuit

Doamne
am să recit ca pe o rugăciune de mai bine îngerii bucoavnei mele farmaceutice
Midazolam Xanax Diazepam

Amin.

Gabriel Nicolae Mihăilă