Cu toate că mi-am propus să redactez un text mai laborios și documentat, timpul nu mi-a permis să procedez astfel, motiv pentru care voi expune în continuare o serie de idei pe care le am ca urmare a unor constatări empirice proprii, fără o cercetare științifică prealabilă, prezentând, totodată, și concluziile bazate pe raționamente de inducție (care nu sunt infailibile tocmai din acest motiv).
De câțiva ani, de când am început să fiu mai preocupat și de inteligență per se (nu doar de aspecte care au legătură cu inteligența, s.n.), interacționând (direct sau virtual) cu oameni de un IQ care se încadrează în primii 5% din populație la rezultatele obținute la varii teste IQ, am remarcat că inteligența și înțelepciunea nu se suprapun totdeauna, prima putând favoriza eventual apariția și dezvoltarea cu celeritate a celei de-a doua.
Din observațiile pe care le-am făcut în mod neștiințific și fără a avea studii în domeniul psihologiei, am putut induce că la o vârstă fragedă inteligența poate favoriza și dezvoltarea egoului, în măsura în care ea nu atinge nivelul de geniu (e.g. IQ SD15 120-135). În cazul contrar (e.g. IQ SD15 145-160), îndoiala tipică pe care o are orice om extrem de inteligent îl împiedică, cel puțin până la o anumită vârstă, să se poată (auto) evalua corespunzător în raport cu alții și să se (auto) plaseze în categoria de oameni din care face parte. În primul caz (i.e. al creșterii egoului), de regulă, și înțelepciunea scade într-un mod aproximativ proporțional, însă nu atât de drastic ca în cazul unor persoane de nivel mediu (e.g. IQ SD15 100), chiar apropiat de limita inferioară a mediei (i.e. IQ SD15 90), deoarece, în aceste ipoteze, de obicei, limitele intelectului îl pun pe individ în imposibilitatea de a-și da seama de despre propriile limite, deoarece pentru acesta este dificil să perceapă, să constate și să înțeleagă niveluri mai ridicate de inteligență; motiv pentru care, probabil, apreciază în mod nejustificat că se apropie de un asemenea nivel, iar dacă nu, cel puțin simte că are posibilitatea de a atinge un nivel mult superior, doar că este o alegere proprie să nu o facă. De obicei, persoanele cu un nivel foarte ridicat de inteligență, dar care totuși nu au nivelul IQ care poate fi atribuit unui geniu, până la un moment dat, nu știu în ce categorie de oameni se încadrează (observând doar o anumită superioritate în înțelegerea și învățarea unor concepte / informații noi, raportat la multe alte persoane cu care interacționează), nu cercetează ce este inteligența per se și află de regulă întâmplător aceste aspecte. Din acel moment, probabil tot din motive care țin și de orgoliu, dar și de curiozitate (ultima poate legată tot de primul), persoanele foarte inteligente încep să se documenteze și să realizeze că totuși a avea un IQ care te plasează în primii 2% din oameni ca rezultat la un test IQ nu te face atât de deosebit, deoarece sunt încă aproximativ 140.000.000 de oameni care ating cel puțin același nivel sau mai mult; asta, pe lângă faptul că o confirmare a inteligenței trebuie satisfăcută și prin alte rezultate decât cele obținute la testele IQ.
Totuși, de la acel punct încolo, cred eu, în multe cazuri curiozitatea și orgoliul la care am făcut referire supra sunt imboldul unor indivizi care îi împinge să încerce testele IQ denumite „High Range”, adică cele care testează limitele extreme ale inteligenței, respectiv un IQ de peste 145, chiar de peste 200, în cazuri foarte rare. Unii dintre aceștia, dacă obțin rezultate nesatisfăcătoare, renunță și se „complac” la nivelul la care sunt, inculcându-și de multe ori și ideea că testele „High Range” sunt inexacte și deci lipsite de acuratețe (ceea ce în parte este adevărat, s.n.), că sunt prost făcute (ceea ce, de asemenea, poate fi adevărat, s.n.), că nivelul lor este suficient sau, ca în cazul indivizilor mediocri, că pot obține un nivel mai ridicat, doar că nu în acel moment și / sau loc, uitând într-un mod cvasi-conștient să mai încerce autoevaluări de genul acesta. De cealaltă parte se află persoanele care obțin fie rezultate satisfăcătoare (sau înspre) la teste IQ de tip „High Range” ori cele care obțin rezultate foarte satisfăcătoare, ceea ce le împinge spre noi și noi (auto) testări. Bineînțeles, cu cât mai multe teste IQ efectuate, cu atât mai greu de făcut autoevaluarea, la modul obiectiv, cu excepția cazului (rar) în care testul presupune modalități diferite de a raționa față de testele IQ efectuate anterior.
Din ceea ce am perceput ex propriis sensibus, există o diferență vizibilă între preocupările persoanelor cu un IQ cuprins între 124-135 SD15 față de cele care trec de pragul superior amintit. De pildă, persoanele care intră în prima categorie au multe preocupări relativ asemănătoare cu cele care, de obicei, pot fi atribuite persoanelor care se încadrează în media IQ (e.g. vizualizarea de filme / seriale la modul de rutină ori activități sportive, chiar din categoria celor extreme) ori modalitatea în care socializează, se exprimă verbal sau în scris. Desigur, există diferențe în privința intereselor pe care persoanele cu o inteligență peste cea medie le au față de diverse domenii științifice, fiind de obicei specializați în anumite domenii de o complexitate mai ridicată (e.g. juridic, medical, IT sau alte forme de inginerie) sau poate diletanți, cu o curiozitate față de anumite informații, de regulă de ordin științific, existând bineînțeles și posibilitatea unei combinații a primelor două. Cu toate acestea, persoanele foarte inteligente, dar care nu se apropie de pragul care este atribuit geniilor, vor avea un interes mai scăzut față de alte activități care stimulează intelectul, dacă acestea sunt la prima vedere prea dificile (e.g. vor renunța ușor la rezolvarea unei probleme de logică / perspicacitate) și / sau dacă presupun o activitate mai îndelungată din punct de vedere temporal. Totodată, un alt comportament care, în opinia mea, poate fi un indiciu al diferențierii nivelului de inteligență al celor care ating sau trec de pragul impus pentru încadrarea în categoria primilor 5% din populație în privința nivelului IQ este și modalitatea în care, în anumite discuții contradictorii, recurg la argumentații neștiințifice, nu neapărat logice sau pertinente (care nu au o legătură directă sau poate nici indirectă cu subiectul dezbătut, s.n.), ci la tehnici de persuasiune și poate chiar manipulare / distragere a atenției de la nucleul discuției. Bineînțeles, nu mă refer aici la persoanele care poate se încadrează în primii 1% din populație din punct de vedere al nivelului IQ și care stăpânesc tehnici de retorică și argumentație, ci la indivizii care nu studiază domeniul respectiv și folosesc la modul (cvasi) inconștient tehnicile respective. Această chestiune este de obicei atipică la indivizii care au o inteligență în extrema superioară, deoarece aceștia tind să aibă o gândire și, ca o consecință, o expunere verbală / scrisă a ideilor și argumentelor caracterizată prin coerență, sistematizare și claritate, fără tehnici subversive de persuasiune, cu unica menire de a convinge interlocutorul. Motivul este dat probabil de faptul că indivizii extrem de inteligenți urmăresc doar expunerea cât mai obiectivă a unor argumente, în scopul aflării adevărului, nu în cel al prezentării unei argumentații subiective, cu indiferență față de realitatea obiectivă.
Desigur, acestea nu sunt precizări absolute, irefutabile, care stabilesc distincții clare între persoanele cu un IQ în primii 5% din populație (i.e. IQ SD15 124>), față de cei care se încadrează, de exemplu, în primii 1% (i.e. IQ SD15 135>), dar ele se bazează pe observația mea inductivă, raportată la un anumit eșantion și pot fi regăsite cu precădere în diversele categorii de oameni inteligenți la care am făcut referire.
Înțelepciunea se va manifesta mai repede în cazul persoanelor extrem de inteligente, deoarece egoul acestora este estompat de gândirea analitică și de capacitatea de introspecție, cu toate că, în anumite cazuri de inteligență, care atinge un anumit nivel extrem (e.g. IQ SD15 150), este posibil de întâlnit fenomenul incapacității de înțelegere a unor moduri diferite de gândire, ceea ce poate conduce la prejudecăți și la o dificultate de socializare cu persoane cu un IQ mai mic (dar tot ridicat, s.n.), de unde poate apărea o anumită (auto) izolare socială și inadaptabilitatea cognitivă la variatele feluri de a gândi, cu pretenția de la ceilalți de a înțelege și de a adopta propria modalitate de raționare.
Toate aceste manifestări comportamentale sunt, în definitiv, tocmai lipsa de înțelepciune a persoanelor inteligente, la care am făcut referire mai sus. Un individ va deveni cu adevărat complex dacă va încerca (și poate reuși într-o oarecare măsură) să suprapună / confunde în persoana sa atât inteligența, cât și înțelepciunea, exempli gratia prin acțiuni – fapte / vorbe etc. – sau inacțiuni oportune în funcție de situația concretă, în baza unui cod propriu rațional de valori, care să nu fie doar preluarea tale quale a unor constrângeri sociale (chiar juridice) și morale.
FiloSofIQ*
Although I have proposed to myself to write a more laborious and documented text, time has not allowed me to do so, which is why I will continue to present a series of ideas that I have as a result of my own empirical findings, without a prior scientific research, while also presenting the conclusions based on induction reasoning (which are not infallible precisely for this reason).
For a few years, since I have become more preoccupied with intelligence per se (not just intelligence-related issues), interacting (directly or virtually) with people with an IQ that falls within the 95 percentile of population to the results obtained in the various IQ tests, I noticed that intelligence and wisdom do not always overlap, the first being likely to favor the emergence and development of the second. From the observations I made unknowingly and without studies in psychology, I was able to induce that, at an early age, intelligence can also favor the development of the egos, in case the (measured) intelligence level does not attain the level of genius (e.g. IQ 120-135). In the opposite case (e.g. IQ 145-160), the typical doubt of any intelligent man prevents him, at least until a certain age, from being able to (self) evaluate himself with respect to others and to place himself in the category of people to which it belongs. In the first case, of ego growth, wisdom also decreases in an approximately proportional level, but not in a drastic way as in the case of middle-aged individuals (e.g. IQ 100), even close to the lower limit of the average (i.e. IQ 90), because, in these hypotheses, the limits of the intellect usually make the individual unable to figure out about his own limits, because it is difficult for him to perceive, to find and to understand higher levels of intelligence, which is why he probably unjustifiably appreciates that he is approaching such a level, and if not, at least he feels he can achieve a much higher level, but it is his own choice not to do so. Typically, people with a very high level of intelligence, but who do not have the IQ level that can be attributed to a genius, to a certain point, do not know in which category of people they fall (observing only a certain superiority in understanding and learning new concepts / information – related to many other people with whom they interact) does not investigate what intelligence per se is and usually finds these issues by chance. From then on, perhaps for reasons of both pride and curiosity (the last perhaps linked to the first one), very intelligent people begin to document and realize that having an IQ that places you in the 98th percentile of people, as a result of an IQ test, does not make you so special because there are still about 140,000,000 people who reach at least the same level or more, besides the fact that a confirmation of intelligence must be satisfied by other results than those obtained from IQ tests. However, from that point on, I think in many cases the curiosity and pride that I have referred to above are the impetus of some individuals pushing themselves to try the High Range IQ Tests, i.e. those testing the extreme limits of intelligence, respectively an IQ of over 145, even over 200, in very rare cases. Some of them, if they get unsatisfactory results, give up and “indulge” at the level they are, often inculcating the idea that the “High Range” tests are inaccurate and therefore unreliable (which in part is true), that they are badly made (which can also be true), that their level is sufficient or, as in the case of mediocre individuals, that they can get a higher level, only that not at that time and / or place, forgetting in a quasi-conscious way to try self-assessments like this. On the other hand, there are people who either have satisfactory (or almost) results in “High Range” IQ tests, or those who achieve very satisfactory results, pushing them to new (self) tests. Of course, the more IQ tests performed, the more difficult the self-assessment to perform objectively, unless (rarely) the test involves different ways to reason the previous IQ tests.
All these behavioral manifestations are, in short, precisely the lack of wisdom of the intelligent people, to which I have referred above. An individual will become truly complex if he will try (and perhaps to some extent succeed) to overlap / confuse in his person both intelligence and wisdom, exmpli gratia through actions – deeds / words, etc. – or omissions pertinent to the actual situation based on a self-built rational code of values, which is not just a tale quale take over of social (even legal) or moral constraints.
*The english version, slightly different from the romanian one, has been published in the August 2019 issue of Ingenium, the official magazine of Synapse – The High IQ Network.
Maximilian Andrei Druță