„Aici se naşte acea nenorocită invidie pe care atâţia oameni o poartă vieţii altora. Întrezărind aceste vieţi din afară, li se atribuie o coerenţă şi o unitate pe care în realitate nu le pot avea, dar care observatorului i se par evidente. El nu vede decât linia de vârf a acestor vieţi, fără a lua cunoştinţă de detaliile care le macină. Astfel, facem artă pe seama acestor existenţe. De o manieră elementară, le romanţăm.” – Albert Camus, Omul revoltat
Complexul central al oricărei existenţe e, pe lângă scopul declarat – aşa-numita „căutare a fericirii” –, sau mai bine zis până la aceasta, legat de lipsa unei coerenţe aducătoare de certitudine. Conştient sau nu, fericirea generală e înţeleasă ca derivată din împlinirea unui ţel ce nu pare să fie vreodată împlinit, dar care e văzut ca realizat în toate celelalte existenţe (cu condiţia să nu fie stabilită o reală conexiune empatică): e vorba de o unitate a existenţei, în care faptele să decurgă logic unele din altele, fără rupturi bruşte. A nu se înţelege greşit: nu vieţile liniştite şi fără evenimente marcante sunt cele ce interesează. Astfel de evenimente pot fi chiar binevenite, cu condiţia ca ele să nu fie percepute de subiect ca fracturi în sistemul existenţial.
Desigur, astfel de existenţe „coerente” şi „unitare” sunt mituri. Coerenţa şi unitatea nu sunt atribute ce pot aparţine intrinsec unei poveşti neterminate şi cu n posibilităţi de continuare. În schimb, acestea sunt în mod constant etichete puse din afară: povestea, cunoscută în linii mari de la început (sau de la un oarecare punct înainte) şi până în momentul de faţă, e privită în ansamblu şi i se stabileşte o notă dominantă de care – se crede – are să se lege şi continuarea ei. Faptul că cele n posibilităţi de continuare nu sunt privite cu teamă de observator şi nu par să distrugă, pentru acesta, sub nicio formă coerenţa poveştii se datorează lipsei de responsabilitate a observatorului pentru menţinerea aparentului sistem existenţial coerent şi unitar. Pe de altă parte, subiectul „poveştii”, pentru care trecutul nu spune nimic şi care resimte profund nesiguranţa viitorului, precum şi drama prezentului, nu doar că nu vede în propria existenţă nicio urmă de unitate, ci poartă şi deplina răspundere în faţa sa şi a universului mut pentru ceea ce va urma. El nu speră pentru prezent la coerenţă, dar visează la ea pentru un oarecare alt sine, părându-i-se evidentă la alţii. În acelaşi timp, caută fericiri trecătoare în idealuri mărunte, care, însă, luate la un loc, nu converg spre standardul suprem; nu au nicio tangenţă cu acesta.
Din rândul proiecţiilor sinelui către existenţe „ideale” fac parte, în primul rând, proiecţiile către viitor, accentul punându-se aici pe cele ale copiilor ce vor să devină adulţi, dar ele existând şi mai târziu. Doi factori centrali îl determină pe copil să-şi dorească să devină adult, şi asta cât mai repede. Unul dintre aceştia e imaginea creată despre viitor, ce reflectă realizarea în permanenţă a tuturor dorinţelor. Celălalt îşi are originea în modul în care sunt percepuţi adulţii din jur: copilul, având încredere în persoana adultă, vede nu atât responsabilitatea deţinută de aceasta, cât siguranţa perpetuă de care pare să dea dovadă. Ambii factori sunt puşi în legătură cu complexul ilustrat anterior: imaginea nu e conturată în detaliu, ci numai în „linia de vârf” a acesteia, fiind de asemenea marcată de o continuă siguranţă de sine. Copilul, voind să fie adult, doreşte, de fapt, să fie un fel de altă persoană faţă de cea care este în prezent, iar expresia „vreau să fiu mare” trebuie înţeleasă ca „vreau să fiu ceea ce vreau eu”.
În aceeaşi serie se încadrează, ajutate de mecanismele memoriei (sau, mai precis, ale uitării), proiecţiile spre trecut. Persoana adultă nu găseşte în existenţa sa coerenţa şi siguranţa la care spera, copil fiind. Se loveşte, însă, de responsabilitatea vidă în care e aruncată fără repere şi, mai ales, fără certitudini. Se visează atunci din nou copil, când aparenţa siguranţei de sine era în sarcina altora. Adultul în această postură omite, însă, două lucruri esenţiale: faptul că nici atunci nu era mai mulţumit decât acum de situaţia sa existenţială şi amintirile incomplete pe care le are din acea perioadă. Cel de-al doilea punct necesită explicaţii: în scop de protecţie, psihicul uman înlătură din memoria conştientă acele evenimente ce produc trăiri neplăcute ori le păstrează scăzându-le semnificativ din intensitate. Ce se adaugă în plus spre a plasa proiecţiile în trecut în câmpul de acţiune al complexului existenţial enunţat e aspectul închis al perioadei idealizate. Copilăria e percepută ca o poveste cu început şi final, ce şi-a obţinut prin aceasta coerenţa. În plus, contururile sunt vagi, detaliile nu există decât în proporţie foarte redusă. Astfel, copilăria nu e înţeleasă altfel decât ca poveste a unui alt sine (poate la fel de bine a unei alte persoane), la fel cum era văzută de copil maturitatea. De aceea, se poate considera că nu există nicio evoluţie de la copil la adult pe planul siguranţei de sine.
Revenind la „invidia” (cum o numeşte Camus) faţă de vieţile altora, mai e ceva de adăugat pentru a justifica afirmaţia „De o manieră elementară, le romanţăm”. A „romanţa” o existenţă presupune deja a-i conferi acesteia o notă estetică. „Povestea” este esenţialmente şi literatură. Ceea ce atrage la ea, pe lângă aparenţa de unitate, e şi o impresie că totul ia forma unei opere de artă, că s-ar putea chiar judeca după criterii estetice. Am insistat asupra acestui aspect datorită importanţei pe care o are în răspunsul la întrebarea: care e (sau dacă există) soluţia? Iar dacă nu este, atunci cum îşi permite un eseu să trateze despre fericire fără să propună vreo metodă de a o obţine? Propriu-zis, complexul enunţat nu are şi o soluţie, iar eseul de faţă nu-şi propune să „trateze despre fericire”, ci să dezmembreze un mit. Totuşi, deşi imposibilitatea de a atinge o structură existenţială coerentă rămâne intangibilă, analiza complexului conduce în primul rând la depăşirea şi distrugerea lui. Coerenţa nemaifiind, deci, posibilă, ce mai rămâne ideal în proiecţii? – estetica.
Acesta nu este un tratat despre fericire. A nu se utiliza eronat la recomandarea cuiva sau din proprie iniţiativă. De fapt, a nu se utiliza deloc.
Andreea Ioana Aelenei