Sunt o persoană nonconformistă… ador să întorc lumea pe dos, să cutreier prin buzunarele ei şi să scot de acolo cele mai profunde şi sofisticate sentimente. Le studiez la microscop şi adaug, acolo unde e cazul, şi mai multă culoare. Am întâlnit, de exemplu, mai deunăzi, un oftat care zăcea dezamăgit lângă o casă mai veche decât povestea pe care bunica o ştergea de praf în minimuzeul din podul casei. L-am luat în palmă şi l-am simţit cum caută adăpost, temător de privirea mea indiscretă. Cu o pensetă, am dat la o parte pielea lui sfărâmicioasă şi cu stupoare am descoperit o inimă mică, mică, aproape deloc observabilă. Rămase mai inocent ca nicicând: doar cu privirea pură îndreptată spre pielea ce atârna neputincioasă şi cu inima micuţă, imaculata inimă ce tremura uşor. Pe lângă aceasta, i se vedeau câteva vene care, în loc să pulseze sânge, pulsau sentimente, care, desigur, aveau la rândul lor privire, inimă şi vene ce pulsau sentimente din ce în ce mai profunde şi mai sofisticate. Un fel de păpuşi Matrioşka ale sentimentelor. Sentimente cu privire, inimă şi vene. Matrioşka cu privire, inimă şi vene ce pulsează sentimente.
Ilustrație realizată de Ariana Borza
Dar, vai! a venit iarna. Pielea sentimentelor atârna înfrigurată şi privirile lor dârdâiau de frig. Păreau ca nişte cifre zgribulite de vremea posomorâtă. A trebuit să pun la loc, ca la început, fiecare venă, fiecare inimă, fiecare bucăţică de piele şi fiecare privire pentru ca nu cumva să degere vreuna. Am hotărât ca până la primăvară să le las acolo, în sertar, ca pe nişte obiecte pe care le depozitezi temporar, nişte obiecte cu inimă, vene şi privire. Însă aţi mai văzut vreun copil să stea aşa de mult timp (din iarnă până-n primăvară!) fără hobby-ul său preferat?!
Am încercat să dau la o parte cu aceeaşi pensetă pielea cerului. Dar ce dezamăgire! Niciun sentiment! Prin inimă curgeau nori, iar prin vene cutreierau stele albe, stele roşii, stele mici şi stele mari. Dar niciun sentiment, niciun pic de emoţie, nicio privire care să fie urmată de altă privire care, la rândul ei, să fie urmată de o altă privire! Nicio Matrioşka a privirilor, nicio venă în care să găseşti alte şi alte priviri care să te urmărească drept spectatori timizi şi neputincioşi.
Aceeaşi dezamăgire am avut după ce am dat la o parte pielea unei frunze, inima ierbii şi venele unei vrăbiuţe. Dar nu am renunţat!
Am călătorit departe, departe, atât de departe, încât nicio hartă nu mă putea dumiri unde mă aflam. Eram doar eu şi penseta pe care o ţineam ascunsă în buzunarul rochiţei cu buline. Păşeam cu grijă printre anotimpuri, numai senzaţia de rece sau cald şi parfumul ce se simţea în aer mă ajutau să pot face diferenţa. Deasupra mea, în clopote de diferite culori, pluteau gândurile oamenilor. Doar câteva care stăteau neclintite, ţinându-şi palmele pe pereţii de sticlă, cu obrajii umezi, priveau către surâsurile ce răsăreau printre copacii prinşi cu rădăcinile de cer şi crengile pe huma transpirată, numărând rotaţiile Pământului. Pe crengi se aflau înfăşurate cu grijă o mulţime de destine. Din interiorul lor se auzea ticăitul orologiilor ce se jucau, suprapunând perioadele de timp pierdute fără niciun rost. Firavele secunde desenau cu creta forme geometrice, pornind dinspre interior către exterior. Rareori deschideau uşa timpului pentru a-şi arunca o privire către o altă dimensiune a vieţii.
Ilustrație realizată de Theo Harald Boangiu
În dreapta mea, răsărise printre ierburi un şotron conturat cu raze de lumină. M-am îndreptat către el timidă, ţinându-mi respiraţia pentru a nu deranja pe cineva care în acel moment ar fi putut să se joace acolo. Dar surpriză! Eram singură, aşa că am îndrăznit să păşesc printre căsuţele în care cifrele romane se roteau după soare. Privindu-le, mi-am amintit de cifrele fosforescente, primite în dar de la tatăl meu ca urmare a rezultatelor frumoase pe care le-am obţinut la olimpiada de matematică. Ori de câte ori deschid ochii în timpul nopţii, le zăresc pe pereţii camerei şi mereu sunt invitată să pornim împreună în vreo călătorie…
Curioasă, am luat în palmă cifra unu şi deodată am simţit-o cum toarce, asemenea unei pisici alintate. Celelalte cifre mă priveau cuminţi, studiindu-mi fiecare mişcare. Cifra şase îşi tot închidea şi deschidea bucla, încercând să se rostogolească. M-am aplecat şi, cu un deget, am împins-o uşor. Printre hohote de râs mi-a mulţumit, îndemnându-mă să fac şi eu acelaşi lucru. La început am refuzat, dar văzând cât de dezamăgită era, mi-am luat inima în dinţi şi m-am rostogolit în iarbă, având grijă să nu strivesc din greşeală vreo creatură ivită de nicăieri. Nici nu am apucat să mă ridic, că am şi auzit aplauze.
Cel mai mult şi mai mult m-am bucurat văzând că cifrele mă considerau deja prietena lor şi se bucurau că le-am acceptat jocul. Într-o clipă aveam braţele pline de cifre catifelate ce aşteptau să le alint, aşezându-şi capul pe umerii şi braţele mele. Le simţeam cum respiră şi nu am rezistat rugăminţilor. Aşezându-mă pe şoapta vântului care tocmai încerca să se strecoare printre noi, am pornit în călătorie. Am hotărât să coborâm abia când am ajuns pe linia orizontului, locul unde visele neîmplinite erau depozitate temporar, până când cineva se încumeta să le creioneze un final fericit. Picioruşele celor mai neastâmpărate dintre ele ieşeau din sertarele întredeschise. Le priveam neputincioasă, imaginându-mi că într-o zi, acolo nu va mai fi decât ecoul râsetelor de bucurie.
Deodată, zăresc printre ele o luminiţă aurie ce se mişca atât de repede, încât cu greu reuşeam să observ unde se află în următoarea clipă. Simţeam că sunt urmărită şi nu înţelegeam de cine şi de ce.
– Hei! Cine eşti şi ce vrei? întreb eu cu vocea strivită de emoţie.
În tot acest timp, cifrele s-au înghesuit în buzunarele mele şi le simţeam tremurând atât de tare, încât am fost nevoită să îmi aşez palmele deasupra lor pentru a le proteja.
Un foşnet ce se auzi în spatele meu mă făcu să întorc capul. Am apucat să văd o umbră care a dispărut într-o fracţiune de secundă. Nu ştiam ce să cred: mi s-a părut doar, sau într-adevăr fusese ceva? M-am hotărât să plec de acolo cât mai repede, aşa că am făcut doi paşi înapoi şi m-am pregătit să fug din acel loc.
– Au! M-ai călcat! aud strigând de undeva, de jos, o voce subţire.
Am rămas nemişcată şi am privit foarte, foarte atent. Lângă piciorul meu, am zărit un omuleţ străveziu care, atunci când gesticula, împrăştia în jurul său o lumină strălucitoare. Mă privea cu ochii în lacrimi şi în acea clipă am gândit că am făcut cea mai urâtă faptă din viaţa mea.
– Iartă-mă! Nu am vrut să-ţi fac niciun rău! Îmi poţi spune cine eşti şi ce cauţi aici?
Văzându-i trupul fragil, mi-am dat seama că nu eram în pericol. M-am aplecat şi, întinzând braţul, l-am lăsat să urce în palma mea. Picioruşele lui mă gâdilau şi am început, fără să vreau, să râd foarte tare. Privindu-mă, începu şi el să râdă. În clipa aceea nu mai exista între noi nicio urmă de frică. Cifrele începură să scoată încetişor capul, să ne privească foarte curioase, neînţelegând de ce suntem atât de veseli.
– Sunt un vis rătăcit, spuse omuleţul. Într-o iarnă, înainte de Ajunul Crăciunului, o fetiţă m-a ţinut alături de ea zi şi noapte, timp de o săptămână…
În acea clipă, omuleţul se uită trist la mine şi se opri din povestit.
– Şi? îl întreb eu curioasă. Ce s-a întâmplat mai departe?
– Of! Când a trebuit să scrie ce doreşte să-i aducă Moş Crăciun, a renunţat la mine, alungându-mă. Când ne adunam noi, toate visele copiilor, la un loc, aduceam multă fericire pe chipurile oamenilor. Dar acum rătăcesc, aşteptând ca cineva să mă dorească din nou. Cineva care vrea să fiu acolo pentru totdeauna.
Ascultându-l, am început să mă simt vinovată. De câte ori nu am renunţat şi eu la visele mele, unele dintre ele crescând odată cu mine! Nu mi-am imaginat că, renunţând la vise, acestea ajung să fie abandonate într-un loc lipsit de viaţă. Regretele m-au copleşit şi am simţit cum lacrimile îmi curgeau fără voie.
Îmi amintesc cum am renunţat brusc la unul din cele mai importante visuri ale mele, acela de a fi balerină. Prin mintea mea trec şi acum imagini din ziua în care bunica m-a dus la prima lecţie de balet. Antrenamentul mi s-a părut pe atunci foarte greu şi la finalul orei i-am spus bunicii, pe un ton hotărât, că renunţ pentru totdeauna la această dorinţă. Bunica m-a îmbrăţişat şi, foarte calmă şi blândă, mi-a spus să fac ceea ce simt, deşi vocea ei îmi spunea altceva…
– Hei! Ascundeţi-vă! A început să plouă! strigară speriate cifrele, ascunzându-se repede, repede în buzunare.
Uitându-mă după ele, îmi dau seama că, de fapt, lacrimile mele le-au udat. Amuzat, visul îmi făcu uşor cu ochiul.
– Ieşiţi afară, pentru că nu plouă! E vina mea…
Strecor mâinile în buzunare şi le scot, aşezându-le pe rând în faţa mea.
Faceţi cunoştinţă: el este un vis, spun eu privind către omuleţ, iar ele sunt nişte cifre!
Bucuroase că au un nou prieten, acestea încep să alerge în jurul lui, provocându-l la joacă. Entuziasmat, acceptă, ajungând astfel să joace Baba-Oarba, Omul Negru şi, bineînţeles, de-a v-aţi ascunselea. Unde altundeva, dacă nu printre hainele mele şi prin părul meu? Simţeam cum ţopăie dintr-o parte în alta şi mă bucuram şi eu cu toţi laolaltă. Când au obosit, s-au aşezat în braţele mele şi-au adormit.
Nu ştiu cum, poate de fericire, am adormit şi eu. Nu-mi amintesc mare lucru din ce s-a întâmplat după aceea, dar cel mai mult şi mai mult m-am bucurat când, trezindu-mă, am constatat că sunt acasă, în patul meu. Pe pereţi, cifrele fosforescente cumpărate de tatăl meu luminau întreaga cameră. Acum le priveam cu alţi ochi, ştiind că am fost împreună într-o călătorie pe care puţini au ocazia să o facă.
M-am întors de acolo cu un singur gând: niciodată, oricât de greu va fi, să nu-mi abandonez visele! Ele merită trăite!
Denisa Lepădatu