Relația dintre religiozitate și inteligență

Concepte principale și fundamente teoretice

De-a lungul celor mai bine de două secole ce au urmat Revoluției Franceze, a existat o multitudine de membri ai elitelor intelectuale care a pus la îndoială relevanța și utilitatea religiilor pentru umanitate. Marx numea religia opiul popoarelor iar Nietzsche îl declară pe Dumnezeu mort încă din 1882. Modificarea atitudinii elitelor intelectuale în acest sens a susținut segregarea cunoașterii științifice de cea spirituală și mai ales de mediul clerical. Procesul este mai vechi; a început odată cu Renașterea și, continuat de-a lungul secolelor, a luat amploare, devenind, în accepțiunea modernă, un adevăr dat, un model de urmat pentru orice minte care se consideră a fi rațională.

Această opoziție între științific și religios, asociată cu cea între obiectiv și subiectiv, este cea care va permite răspândirea ateismului și agnosticismului în mediul academic și în rândul elitelor intelectuale, în general.

Deși nume de anvergură ca Richard Dawkins, Richard Feynman sau Steven Weinberg și mulți alți cercetători și profesori sunt atei declarați sau adoptă chiar poziții vădit opuse religiei, având o atitudine activă în încercarea de a o combate, marea majoritate a maselor rămâne, în esență, religioasă și păstrează puternice convingeri de tip religios.

Studii recente arată că 95,5% dintre români sunt religioși sau au convingeri de natură spirituală. În SUA, acest procent este estimat la 96%. Există și cercetători care asociază trăirea religioasă cu sănătatea mintală și fizică ori cu bunăstarea, fericirea sau satisfacția în viață. S-a observat că la indivizii religioși rata sinuciderii este mai scăzută, la fel ca rata divorțurilor, iar fericirea maritală este mai mare (calculată în funcție de viabilitatea și durata căsătoriilor). Deși aceste trăsături pot fi ușor corelate cu reglementările și dogma religioasă, altele ca starea psihică mai bună și recuperarea mai eficientă în convalescență nu pot fi, deoarece nu țin de normele impuse dogmatic. În plus, se consideră că sistemele religioase autoritare conțin seturi de norme care conferă indivizilor scop existențial și direcție în viață. Un studiu dintr-o clinică geriatrică a constatat că indivizii nereligioși aveau rate mult mai ridicate de consum de alcool și tutun, depresie, anxietate sau cancer decât cei activi religios (Dutton, 2013).

Acest studiu s-a axat pe găsirea unei corelații între religiozitate și coeficientul de inteligență cognitivă. Tema centrală a fost evaluarea atitudinii și trăirii religioase a indivizilor cu un IQ mai mare de 132, în raport cu cei cu scoruri sub acest prag. R. Clark a condus un studiu pe un eșantion de 77 de indivizi, folosind scala Wechsler III (WAIS-III, Wechsler, 1997) și scala de transcendeță spirituală (STS). El a operat și o distincție între religiozitate și spiritualitate în abordarea teroretică. Rezultatele au indicat scoruri QSAT (scală de măsurare a inteligenței cognitive) semnificativ mai mici la indivizii religioși (predispuși la respectarea necondiționată a dogmelor), în raport cu celelalte trei grupuri (spiritual, agnostic și ateu) (Clark, 2004).

Alți cercetători însă, nu s-au limitat la studii pe eșantioane nereprezentative. Larson și Withmam au comparat convingerile religioase ale populației generale din SUA cu cele ale oamenilor de știință. 40% dintre aceștia s-au declarat agnostici sau atei, în vreme ce, în populația generală, acest procent a fost calculat la 7% (Loraine Howard Ecklund, 2009). Se pare că un nivel ridicat IQ prezice scepticismul și întrebările legate de sistemele religioase (Gary J. Lewis, 2011).

Atitudinea psihologilor și sociologilor față de religiozitate și spiritualitate a fost, în general, una de disociere. Puține programe de formare profesională în domeniul științelor    socio-umane se adresează acestor tipuri de probleme, iar clinicienii tind să păstreze distanța față de liderii și instituțiile religioase. În plus, în cercetare, religiozitatea și spiritualitatea sunt tratate ca varibile secundare în cadrul altor agende de cercetare. Mai apoi, studierea lor ca simple variabile de adaos nu permite înțelegerea reală a fenomenologiei și a trăirii religioase. Indicatori ca frecvența participării la biserică sau afilierea confesională nu furnizează niciun indiciu despre trăirea religioasă sau despre asumarea și internalizarea conceptelor și valorilor religioase.

Unii cercetători însă, au încercat să înțeleagă subtilitățile trăirii religioase și motivele pentru care aceasta pare să amelioreze sănătatea fizică și mintală și au descoperit că religiozitatea și spiritualitatea sunt departe de a fi concepte uniforme, liniare și simple. Aceste măsurători mai exacte implică dimensiuni din toate ariile: cognitivă, emoțională, comportamentală, interpersonală și chiar fiziologică.

Primii cercetători care au studiat relația religiozitate-inteligență au fost Howells și Sinclair, în 1928. Folosind populația de studenți din universitatea lor, ei au demonstrat o corelație negativă între nivelul inteligenței și convingerile religioase. Ei folosesc mai multe surse pentru a-și proba teza: procentual, elitele de inteligență cognitivă au mai puține prejudecăți religioase (aceasta ar putea fi o consecință a flexibilității sau fluidității mintale pe care aceste elite o prezintă de obicei), declinul credinței religioase odată cu vârsta la copii și adolescenți pe care cei doi cercetători au pus-o pe seama dezvoltării abilităților cognitive (totuși, acest declin poate fi atribuit și conflictului ideologic dintre generații) și scăderea generală a religiozității populațiilor în ultimii 150 de ani (numărând de la momentul studiului), pe care, din nou, cercetătorii au corelat-o primordial cu creșterea inteligenței maselor. Totuși, corelația artificială a acestor doi factori trebuie abordată cu multă precauție, deoarece nu doar inteligența în sine este generatoare de atitudini, ci mai ales sistemele ideologice cu care sistemul cognitiv al fiecărui individ operează. Așadar, fără o analiză statistică atentă și fără cunoaștera factorilor ideologici, atitudinali și culturali care contribuie la educația maselor și formarea opiniilor, este neștiințific să decretăm o relație cauzală directă între creșterea generală a nivelului de inteligență și scăderea religiozității.

O serie de studii în rândul populațiilor de studenți a descoperit scăderi drastice ale credinței în Dumnezeu și ritualismului religios între 1894 și 1968, procentele galopând din 15 în 15 puncte sau mai mult la fiecare aproximativ 35 de ani. Totuși, în populația generală aceste procente au tendința de a evolua mult mai puțin: de la un 95,5% în 1948 (Argyle, 1958), până la 89,5% în 2004 (Zuckerman, 2007), iar această diferență procentuală poate fi atribuită și diferențelor  socio-economice dintre cele două momente, deoarece momentul 1948 este foarte apropiat de finalul războiului, iar tendința indivizilor în situații de criză sau de stres este de orientare spre divinitate, sau chiar diferențelor de metodă în studiu. Oricare ar fi situația, diferența aceasta imensă a variației procentuale între populația generală și populația de studenți ne poate indica și vârsta ca factor ce contribuie la atitudinea și comportamentul religios, pe lângă nivelul educațional și abilitatea cognitivă. Datele trebuie analizate cu grijă și tratate critic.

Acest studiu abordează și motivul pentru care oamenii credincioși sunt mai fericiți, motivul pentru care majoritatea oamenilor sunt credincioși sau ce parte din manifestările și credințele religioase sunt consecințe ale influenței comunității asupra individului, în sensul în care Durkheim a definit această influență.

Deși există numeroase studii care abordează relația dintre credința religioasă și inteligență după 1920, foarte puține au evaluat direct această legătură prin măsurarea IQ-ului. Franzblau a găsit în 1934 o astfel de corelație negativă între IQ și religiozitate examinând un grup de 378 de adolescenți evrei din școlile religioase, dar în 1988, de exemplu, un studiu efectuat pe un eșantion de 711 studenți creștini a găsit o corelație semnificativă doar între sexul indivizilor și religiozitate (Huskey, 2010). Foy a încercat să testeze această ipoteză în 1976, administrând testul WAIS unui număr de 36 de adulți pe care apoi i-a separat în trei grupuri în funcție de scorul obținut și a evaluat convingerile religioase. Studiul susține că persoanele cu IQ peste 125 au tendințe semnificativ mai scăzute pentru a urma dogma tradițională a bisericii sau pentru manifestări religioase.

Southern și Plant (1968) au intervievat 72 de membri Mensa și au găsit la acest grup un scor semnificativ mai mic la scala religiozității decât la grupul de control.

Studiile care folosesc eșantioane reprezentative la nivelul SUA (respectiv NLSY97 și un grup de adulți cu vârsta medie de 43 de ani din Ancheta Socială Generală) și care ar putea genera date cu adevărat relevante statistic suferă datorită metodei de evaluare a religiozității, abordând foarte simplist măsurarea unui domeniu atât de vast și de complex ca spiritualitatea sau credința religioasă (Ganzach et al., 2013), iar acest trend pare să fie general.

Cercetările aminite mai sus, deși par a schița o regulă generală, nu pot fi interpretate ca atare, deoarece inteligența corelează puternic pozitiv cu nivelul de educație și este influențată de acesta din urmă, iar sistemul educațional accentuează cunoașterea empirică, obiectivă a realității, care este pusă în antiteză absolută cu spiritualul sau transcendentul, pe care nu-l acceptă ca posibilitate. Astfel se creează implicit o antiteză conceptuală între știință și religie prin atribuirea, în primul rând, a două caracteristici opuse: rațional versus superstiție. Tot inteligența corelează cel mai puternic negativ cu fundamentalismul religios. Astfel, se poate ca fundamentalismul religios să fie cauză a lipsei de acces la educație (refuzul anumitor domenii din programa școlară sau lipsa de dezvoltare a facultății critice prin impunerea forțată a dogmelor etc.) și a incapacității de dezvoltare cognitivă optimă. În acest caz, este imposibil de evaluat relația corectă dintre fundamentalismul religios și IQ ca indicator strict biologic.

Așadar, este posibil ca această corelație negativă între IQ și religiozitate să fie o consecință culturală și educațională, mai degrabă decât una directă. Corelațiile directe între variabile ne arată doar vectorii sau relațiile dintre anumite elemente ale existenței umane și sunt deosebit de folositoare în înțelegerea indivizilor – ca abordare psihologică și a grupurilor – în abordarea sociologică, dar nu ne pot furniza întreaga „hartă”. Trebuie să avem în vedere cadrul în care variabilele se manifestă, evoluția ideilor și suma factorilor care le influențează, interacțiunea cu alte variabile etc.

În 1969 și 1974, Hoge a condus studii privind religiozitatea în 13 campusuri americane și a concluzionat că nu există nicio relație organică între inteligență și religiozitate și că relațiile găsite de ceilalți cercetători se darorează fie influențelor educaționale, fie influențelor în cadrul testelor de inteligență (Zuckerman, 2013). Nici Francis n-a reușit să stabilească o relație clară între inteligență și atitudinea religioasă după un studiu în care a lucrat exclusiv cu adolescenți și copii (Francis, 1998), populație despre care Argyle spunea la 1958, tot în urma unui studiu, că prezintă o corelație negativă puternică inteligență-religiozitate. Tot el spunea și că această corelație negativă ar putea fi rodul tendinței oamenilor inteligenți de a se răzvrăti împotriva convenționalului.

Nici până acum, comunitatea științifică nu a ajuns la un consens în privința acestei corelații mult discutate. Impedimentele de natură metodologică ce tind să pună sub semnul întrebării anumite cercetări și datele inconcludente ale altora ne fac să credem că această problemă ar trebui studiată mai atent și cu mai multă responsabilitate pe eșantioane reprezentative și folosind unelte metodologice de încredere.

Având în vedere că ne aflăm într-un spațiu geografic și ideologic creștin, iar respondenții aparțin acestui spațiu (grupul țintă este compus exclusiv din membri Mensa România), chiar dacă se declară atei sau agnostici, vom face și o scurtă incursiune teologică pentru a prezenta poziția religiei creștine față de această problemă. Creștinismul nu are motive să respingă rezultatele acestor cercetări, oricare ar fi ele. Revelația biblică preconizează un nivel ridicat de necredință în rândul elitelor intelectuale sau politice, dar nu dă de înțeles că inteligența ar putea fi sursa acestei necredințe, ci doar că elitismul corelează negativ cu credința. Vorbind despre credință, Iisus spune: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11,25). Așadar, în vremea în care Mântuitorul propovăduia, elitele aveau un nivel ridicat de reticență față de credință și noutatea religioasă, iar această afirmație a lui Hristos are, în creștinism, un caracter peren. Un grad ridicat de ateism sau agnosticism în rândul elitelor intelectuale nu numai că ar trebui să fie indiscutabil demonstrat de cercetările obiective, dar este și în acord cu revelația divină. Totuși, sistemul moral creștin nu acceptă posibilitatea unei corelații directe inverse între inteligență (sau înțelepciune) și credință, ci a uneia mijlocite de refuzul oamenilor de a accepta ceva ce nu pot înțelege, explica, raționaliza sau chiar vedea în mod direct. În creștinism, rațiunea este privită doar ca un mecanism de control al credinței și al practicii religioase, ce are rolul de a feri individul de exagerări sau extremism, ci nu ca metodă primară de dobândire a credinței, susținătorul principal al acesteia fiind afectivitatea sau, mai exact, iubirea.

Poate fi deosebit de dificil pentru un om inteligent, care s-a obișnuit să aibă mereu dreptate, să poată să explice rațional fenomenologia din jurul său și să găsească mereu corelații și relații cauzale acolo unde ceilalți nici nu cred că ar trebui să caute, sau că acestea pot exista, să accepte idei religioase care par atât de rupte de realitatea fizică, palpabilă.

Scopul acestui studiu a fost de a compara religiozitatea între persoanele cu un IQ mediu și persoanele cu un IQ peste medie (membrii Mensa). Am pornit de la presupunerea că persoanele cu un IQ ridicat tind să pună la îndoială credibilitatea unui cult. Aceștia tind să pună la îndoială autenticitatea unei religii. Pe când persoanele cu un IQ mediu sau scăzut sunt mai credincioase și se încred mai repede în ceea ce le transmite religia. Pentru a verifica această idee am folosit două grupuri: un grup format din persoane cu un IQ mediu sau ridicat (<132) și persoanele cu un IQ peste medie (>=132). În acest studiu am dorit să observam dacă apar diferențe între cele două grupuri în ceea ce privește fundamentalismul religios, acceptarea religiei și dacă religiozitatea este una intrinsecă sau extrinsecă.

Participanți

La acest studiu a participat un număr de 139 de persoane, dintre care 61 (44,2%) femei și 78 (55,8%) bărbați, 104 provenite din mediul urban și 35 din mediul rural.

Dintre cele 138 de persoane, 70 (50,7%) sunt membri Mensa, adică la testul Raven au obținut un scor mai mare de 132. Celelalte 69 (49,3%) sunt persoane care nu au fost testate. Probabilitatea ca persoanele din grupul de control să aibă un IQ mai mare de 132 este de numai 2%, iar această marjă de eroare o vom considera acceptabilă din punct de vedere statistic.

Instrumente 

1. Pentru măsurarea inteligenței s-a folosit Matricea Progresivă Raven Avansat, care este formată din 36 de itemi. Acești itemi cresc în dificultate în mod constant și devin mai complecși. Chestionarul se poate aplica persoanelor care au vârsta mai mare de 11 ani, acestea au la dispoziție 40 de minute pentru a-l rezolva.
2. Pentru măsurarea fundamentalismului religios s-a folosit Religious Fundamentalism Scale (Bob Altemeyer 2004). Scala este formată din 12 întrebări, la care participanții trebuie să răspundă pe o scală Likert 5 puncte (1-dezacord foarte puternic, 5-puternic de acord). Itemii 4,7,9,10, 12 sunt cu cotare inversă (1=5, 2=4, 4=2, 5=1). Atunci când o persoană obține un scor între 12 si 30 de puncte înseamnă că are un nivel scăzut de fundamentalism religios. Dacă scorul se încadrează în intervalul 30-60 de puncte, înseamnă că persoana respectivă are un fundamentalism religios ridicat.
3. Santa Clara Strength of Religious Faith Questionnaire (Christopher Alan Lewis, 2001) este o scală care măsoară nivelul respondenților de religiozitate generală. Afirmațiile orientate spre religie sunt prezentate cu o scară Likert variind de la 1 (nu sunt de acord) până la 4 (cu totul de acord), scorurile mai mari indicând o credință religioasă mai puternică. Scala este formată din 10 itemi, la care se răspunde pe o scală Likert de 4 puncte (1-dezacord total, 2-dezacord, 3-deacord, 4-puternic de acord), nu sunt itemi cu cotare inversă.
4. Religious Commintent Inventory-10 (Worthington et al., 1996) măsoară angajamentul religios. Scala este formată din două subscale, iar prima subscală măsoară angajamentul religios intrapersonal (1, 3, 4, 5, 7 și 8). Cea de-a doua subscală este formată din itemii (2, 6, 9 și 10); aceasta măsoară angajamentul religios interpersonal, nu există cotare inversă. La aceste întrebări se răspunde pe o scală Likert de 5 puncte (1-dezacord total, 2-dezacord, 3-neutru, 4-de acord, puternic de acord), iar scorul final reprezintă media răspunsurilor.
5. Pentru a identifica discriminarea dintre persoanele cu religiozitate intrinsecă și extrinsecă am folosit scala Allport-Ross. Scala este împărțită în două subscale, prima măsoară religiozitatea intrinsecă și este formată din itemii (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 22). Cea de-a doua scală măsoară religiozitatea extrinsecă și este formată din itemii (10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21). La aceste întrebări se răspunde pe o scală Likert de 5 puncte (1- dezacord foarte puternic, 2-dezacord, 3-neutru, 4-de acord, 5-foarte puternic de acord). Pentru fiecare subscală se calculează media.

Statistica descriptivă

Medii și abateri standard

*Fundamentalism=Religious Fundamentalism Scale

*SCSORF=Santa Clara Strength of Religious Faith Questionnaire

*RCI=Religious Commintent Inventory-10

*Intrinsec/Extrinsec=Scala Allport-Ross

 După interpretarea rezultatelor obținute din statistica descriptivă observăm că membrii grupului țintă (Mensa) au nivel mai scăzut de fundamentalism, o acceptare religioasă mai mică și un angajament religios mai scăzut decât cei din grupul de control. Grupul de control are scoruri mai mari pentru fundamentalism, acceptare religioasă și angajament religios. Aceștia în schimb au scoruri mai ridicate pentru religiozitate intrinsecă decât cei din cadrul grupului țintă (Mensa).

Statistica diferențială

Pentru a observa dacă diferența dintre medii apărută în cazul statisticii descriptive este semnificativă vom folosi testul t. Am ales acest test deoarece distribuția este una simetrică.

Testul t

*Fundamentalism=Religious Fundamentalism Scale

*SCSORF=Santa Clara Strength of Religious Faith Questionnaire

*RCI=Religious Commintent Inventory-10

*Intrinsec/Extrinsec=Scala Allport-Ross

Concluzii

Conform rezultatelor obținute pentru cele două scale observăm diferențe semnificative pentru fiecare scală, doar în cazul extraversiunii nu avem diferențe semnificative. Cei din grupul țintă (Mensa) au obținut un rezultat mai mic pentru scala fundamentalism. Saroglou (2010) susține că indivizii cu inteligență superioară pot să intre în conflict cu argumentele făcute de scripturi și liderii religioși, ceea ce ar explica relația negativă între inteligență și fundamentalism. Scorurile ridicate obținute la acceptarea religiozității pentru grupul de control se poate datora credinței lor în viața de după moarte; aceasta poate fi produsul secundar al incapacității noastre de a conceptualiza existența.

Apare o diferență semnificativă între scala care măsoară religiozitatea intrinsecă și cea care măsoară religiozitatea extrinsecă. Religiozitatea intrinsecă (cuprinde practici și credințe individuale) – persoana adoptă religiozitatea doarece simte acest lucru. Religiozitatea extrinsecă (cuprinde aspectele sociale precum ritualurile colective), iar persoanele adoptă religiozitatea datorită interacțiunii sociale. Între cele două grupuri avem diferențe semnificative pentru scala care măsoară religiozitatea intrinsecă; cei din grupul de control au avut rezultate mai ridicate decît cei din grupul țintă. Aceste rezultate se pot explica cu ajutorul „teoriei managementului”, conform căreia convingerile religioase au un efect paliativ, oferind sens vieții și oferind o alternativă după moarte. Teoria justificării sistemului explică credința într-un Dumnezeu care controlează oamenii și aceasta îi face să simtă mai puține emoții negative cu privire la deciziile luate, lipsindu-le controlul (Kay, 2008).  Din prisma acestei teorii se poate explica de ce oamenii au nevoie să creadă într-o forță care să le justifice acțiunile și comportamentele. Persoanele cu inteligență superioară tind să își accepte greșelile și acțiunile și încearcă să învețe din ele.

Majoritatea celor care au răspuns la chestionar proveneau din mediul urban comparativ cu cei din mediul rural. În ceea ce privește religiozitatea, persoanele din mediul rural sunt mult mai religioase, în comunitățiile mai mici tradițiile se transmit mai bine. În cazul studiului de față nu putem face o comparație între persoanele provenite din mediul rural și cele provenite din mediul urban deoarece numărul acestora nu este unul egal.

Alegerea confesiunii făcea parte din completarea chestionarului, majoritatea participanțiilor din grupul țintă s-au identificat ca fiind atei sau agnostici, pe când în grupul de control doar câteva persoane au susținut că sunt atei sau agnostici. Argyle susținea că ateismul poate fi caracterizat ca fiind o neconformitate în mijlocul majorității religioase; el a mai sugerat că oamenii mai inteligenți prezintă o probabilitate mai scăzută să se conformeze. Aceste două ipoteze ar putea explica de ce apar diferențe între cele două grupuri. Un rol esențial îl are mediul de proveniență, dacă cineva crește în medii în mare parte atee, atunci alegerea ateismului se va face instinctual.

Limitele studiului

Completarea chestionarelor s-a realizat online, acest lucru ar fi influențat în ce măsură oamenii au răspuns dezirabil sau nu. Măsurarea inteligenței s-a realizat doar cu Matricea Progresivă Raven, pentru un studiu viitor recomand folosirea a două baterii de teste care măsoară inteligența, acest lucru ar putea oferi  un scor mai precis al IQ-ului.

Pentru a obține comparații mai semnificative, aș sugerea folosirea unui grup mai mare de persoane, cu vârste diferite. În cazul acestui studiu au participat doar 139 de persoane: 70 din cadrul Mensa și 69 neafiliate Mensa.

Unele întrebări din cadrul chestionarelor folosite pentru aceast studiu lăsau semne de interpretare, iar acest lucru a influențat implicarea persoanelor care l-au completat. În total am avut 70 de întrebări; numărul de întrebări este destul de mare, posibil ca acesta să influențeze sinceritatea respondenților.

Grupul țintă a fost format din persoanele care au un IQ mai mare de 132, nu s-a specificat exact ce IQ au aceste persoane. Pe viitor, o mai bună delimitare a grupurilor ne-ar ajuta să obținem date mai precise. Poate fundamentalismul diferă între persoanele cu un IQ de 132 și cei cu un IQ de 140?

Bibliografie

1. Alisa Huskey, K. S. (2010). The Relationship between Intelligence and Religiosity: A Critical Review of the Literature. Arkansas Tech University.
2. Clark, R. (2004). Religiousness, Spirituality, and IQ: Are They Linked? Explorations: An Undergraduate Research Journal.
3. Dutton, E. (2013). A Problematic Proxy? On Meisenberg, Rindermann, Patel and Woodley (2012). Analysis of the Relationship between Religiosity and Intelligence within Countries. Temas em Psicologia.
4. Elaine Howard Ecklund, J. Z. (2009). Conflict Between Religion and Science Among. Journal for the Scientific Study of Religion.
5. Everett L. Worthington, J. N. (2003). The Religious Commitment Inventory—10: Development, Refinement, and Validation of a Brief Scale for Research and Counseling. Journal of Counseling Psychology, 84-96.
6. Gary J. Lewis, S. J. (2011). The relationship between intelligence and multiple domains of religious belief: Evidence from a large adult US sample. Intelligence, 468-472.
7. Gerard Saucier, K. S. (2006). Spiritual But Not Religious? Evidence for Two. Journal of Personality.
8. Jesse Graham, J. H. (2010). Beyond Beliefs: Religions Bind Individuals Into Moral Communities. Personality and Social Psychology Review, 1-12.
9. Jesse Graham, J. H. (2010). Beyond Beliefs: Religions Bind Individuals Into Moral Communities. Personality and Social Psychology Review, 140-150.
10. KANAZAWA, S. (2010). Why Liberals and Atheists Are More Intelligent. Social Psychology Quarterly, 33-57.
11. Meisenberg, G. (2012). Is it smart to believe in God? The relationship of religiosity with education and intelligence. Temas em Psicologia.
12. Miron Zuckerman, J. S. (2013). The Relation Between Intelligence and Religiosity: A Meta-Analysis and Some Proposed Explanations. Personality and Social Psychology Review.
13. Nyborg, H. (2008). The intelligence–religiosity nexus: A representative study of white. Intelligence.
14. Peter C. Hill, K. I. (2003). Advances in the Conceptualization and Measurement of Religion and Spirituality. Implications for Physical and Mental Health Research.
15. Reeve, C. L. (2009). Expanding the g-nexus: Further evidence regarding the relations among national IQ, religiosity and national health outcomes. Intelligence, 495-505.
16. Richard Lynn, J. H. (2008). The decline of the world’s IQ. Intelligence 36, 112-120.
17. Richard Lynn, J. H. (2009). Average intelligence predicts atheism rates across 137 nations. Intelligence, 11-15.
18. Saroglou, V. (2009). Religiousness as a Cultural Adaptation of Basic Traits: A Five-Factor Model Perspective. Personality and Social Psychology Review.
19. Sharon Bertsch, B. J. (2009). The Wonderlic Personnel Test and elementary cognitive tasks as predictors of religious sectarianism, scriptural acceptance and religious questioning. Intelligence, 231-237.
20. Soroush Razmyar, C. L. (2013). Individual differences in religiosity as a function of cognitive ability and cognitive style. Intelligence, 667-673.

Petru Avram 

Gheorghe Ștefan Volda