Civilizația noastră a atins un nivel de dezvoltare inimaginabil pentru un om al secolelor trecute și urmează în viitorul apropiat să atingă inimaginabilul pentru noi, cei de acum. Indivizi și organizații depun efort considerabil pentru înțelegerea și valorificarea potențialului uman, prin intermediul artei, științei sau filozofiei. Ce facem pentru viitorul copiilor noștri? Ce ar fi trebuit să facă adulții din copilăria noastră? Simțim noi oare că ne trăim viața într-un mod care ne valorifică resursele personale? Această discuție este una complexă, am ales să structurez ideile în jurul principiului dualismului: pe de o parte natura umană, condițiile de mediu pe de alta. Scopul meu este să scot la lumină incongruența dintre prezentul nostru modern și trecutul nostru evoluționar. Milioane de ani de evoluție care au dus la fascinanta complexitate și frumusețe a spiritului uman ne-au făcut dependenți de anumite condiții care pot părea banale, dar fără de care pierdem din umanitate; condiții din mediul exterior de care depindem inerent. Copilul crescut de lupi, oricât de neplăcut ar suna, nu mai este om. Este ușor să identificăm copilul Mowgli, ne ia câteva secunde, dar între alb și negru este foarte mult gri. Fiecare dintre noi, în toată complexitatea și frumusețea noastră, purtăm o frântură de Mowgli, o mică (sau mare) rană provocată de lipsa unui lucru banal, primitiv. Poate am uitat să diferențiem între primitiv ca învechit și primitiv ca esențial. Poate unele aspecte ale vieții de trib sunt tipărite în noi prea adânc ca să ne lipsim de ele, poate unele idei moderne ne pun viitorul în pericol?
Înainte de toate, însă, vreau să acord atenție unor lucruri mai simple, pentru a scuti cititorul de eventualele contraargumente plictisitoare ce pot apărea în minte atunci când trecem la subiecte mai complicate. Copiii nu se nasc tabula rasa! În pofida tentativelor cercetătorilor, alte primate nu pot atinge nivelul nostru de dezvoltare; înseamnă că oamenii la naștere deja au aceste mecanisme care fac posibilă dezvoltarea psihicului la un nivel atât de înalt. Sunt 2 lucruri importante pe care trebuie să le înțelegem despre aceste mecanisme:
- Pentru a funcționa bine, aceste mecanisme au nevoie de condiții specifice, de stimuli concreți, pentru că psihicul uman nu se dezvoltă în vid.
- Aceste mecanisme au nevoie nu doar de condiții potrivite, dar și de momentul potrivit.
Realitatea este inimaginabil de complexă, creierul uman nu poate face față întregului flux de informații, de aceea el învață anumite lucruri pe rând. Este asemeni unui cronometru și dacă anumite structuri nu se dezvoltă într-un anumit interval, consecințele se fac simțite întreaga viață. Psihicul uman se dezvoltă rapid inițial, dar într-un ritm descrescând până la vreo 25 de ani. În primul an de viață, evident cel mai important, creierul copilului are necesități concrete ce trebuie satisfăcute. Mama trebuie să-l ia în brațe, să-l mângâie, să-i zâmbească, să-l alăpteze la sân. Fără asta, adversitățile provocate nu mai pot fi compensate pe deplin niciodată, nici cu cea mai scumpă terapie și nici cu cele mai prestigioase instituții de învățământ din lume, pentru că, în primele luni de viață, copilul și mama încă sunt un tot întreg, copilul, de fapt, trebuia să fie în pântecele mamei, dar din cauza dimensiunilor mari ale capului în raport cu oasele bazinului femeii, oamenii au evoluat să se nască mai devreme (obstetrical dilemma). Sunt cazuri când copilul privat de atingerea mamei pur și simplu moare, chiar dacă e ținut la cald și e hrănit.
Limbajul are și el cronometrul propriu. Evoluția ne-a asigurat cu un mecanism de învățare ce nu necesită instruire, adică tot ce trebuie să facem e să vorbim în preajma copiilor și ei singuri, fără efort, învață limba. Mecanismul de învățare a limbii materne își întrerupe funcția între 7 și 11 ani. După asta e prea târziu. Creierul nu e o găleată în care arunci orice informații și oricând. Analog, „cei șapte ani de acasă” nu este o vorbă goală din popor. Dacă adulții eșuează să educe devreme omenia în copil (abilitățile sociale, încrederea în oameni, onestitatea etc.), atunci noi, restul, vom fi obligați să suportăm un incorigibil.
Copilul începe să devină mai independent cam după primul an de viață, în această perioadă rolul tatălui devine tot mai important. Copiii în educația cărora participă ambii părinți o duc mai bine în viață la toate capitolele. Noi ne naștem cu structuri care identifică și separă masculinul de feminin, iată de ce nici zece mătuși nu pot compensa pe deplin lipsa tatălui din casă. Unii părinți își conștientizează greșelile și încearcă să vindece relația cu copiii lor care deja sunt adulți. Dar e prea târziu. În cazul în care copilul pleacă la studii peste hotare la 18 ani și nu-l văd părinții timp de 5 ani, n-au pierdut mare lucru. Dar dacă, de exemplu, pleacă părintele la lucru peste hotare și lasă acasă un copil de 2 ani și nu-l vede până face 7 ani, a pierdut mult mai mult din dezvoltarea lui; de fapt, și copilul a pierdut. Copilul are nevoie de ambii părinți și nu neapărat pentru a interacționa constant cu ei, dar pentru a-i folosi ca modele – cum discută mama cu tata, cum negociază, cum cooperează. Urmărindu-i, învață să devină sociabil. Altfel, nu va putea să-și facă prieteni, nu va putea să-și găsească un loc de muncă stabil din cauza relațiilor defectuoase cu angajatorul sau colegii.
Imitarea este una dintre soluțiile găsite de evoluție pentru învățare și transmitere culturală. Despre puterea exemplului se vorbește des, dar oamenii nu întotdeauna înțeleg cât de profundă și semnificativă este imitarea pentru dezvoltarea psihicului. Îmi amintesc cum am citit odată despre revelația unui tânăr tată care a ieșit în câmp cu feciorul său de 4 ani. Tatăl era fermier, se uita îngândurat în zare, la nori, a luat un bulgăre de pământ și l-a fărâmițat un pic, apoi l-a aruncat în câmp. Băiețelul a repetat cu exactitate comportamentul tatălui. Pe cât de haioasă a fost privirea filozofică pe chipul unui băiat de 4 ani, pe atât de cutremurătoare a fost și realizarea că viitorul fiului său depinde de cum se comportă el. Dacă vrea să educe un bărbat demn, el trebuie să fie un bărbat demn, un tată bun, soț bun. Nu-i spui copilului cum să fie, îi arăți cum să fie.
Eu, când vorbesc cu fumătorii, uneori îi întreb dacă vor ca și copiii lor să fumeze; ei spun:
-Nu. Și dacă se apucă de fumat, le interzic, îi pedepsesc.
-Tatăl tău fuma?
-Da.
-Ți-a interzis, te pedepsea?
-Da.
-Și tu oricum ai continuat, copiii tăi de ce nu ar continua?
-…
Morala se aplică la educație în general. Copilul tău minte cronic? Copilul tău e violent? Dacă tatăl e violent față de mama, cresc șansele să fie și feciorul violent, cresc șansele ca și fiica să se căsătorească cu un bărbat violent pentru că experiențele noastre din copilărie ne urmăresc întreaga viață și sunt mai puternice decât voința adultului. Dacă îți iubești copiii, încerci să fii un om mai bun, iată de ce asumarea responsabilității pentru viitorul copiilor forțează tinerii părinți să se maturizeze, să fie responsabili.
Un alt comportament instinctiv interesant este trânta, pe care o practicăm de mai bine de 100 de milioane de ani. Copiii se iau la trântă, cățelușii, ursuleții… De fapt, trânta este un fenomen complex. Este jocul tatălui și al fiului, al prietenilor. Este atât de naturală încât un grup de copii nici nu au nevoie de motiv ca s-o înceapă, la o simplă adiere de vânt băieții deja se apucă de mâini și încearcă să-și supună adversarii care le sunt și prieteni în același timp. Acest joc nu este chiar atât de simplu, pentru că pe de o parte vrei să câștigi, pe de alta, dacă ești cel mai puternic și câștigi mereu, ceilalți se vor plictisi și nu vor mai vrea să se joace; apoi trebuie să fii atent la câtă forță folosești, dacă îi rănești pe cei cu care te joci, rămâi fără prieteni, adică trebuie să te gândești nu doar la interesele tale, ci și la interesele adversarilor. Iată de ce, poate paradoxal pentru unii, trânta dezvoltă empatia, despre care se vorbește atât de mult în prezent. Amarnic au greșit unele școli și grădinițe din vest când au interzis jocurile acestea băiețești pe motiv că ar încuraja agresivitatea și violența. Rezultatul acestor politici a fost exact inversul, generația de acum este mai puțin empatică decât generațiile precedente. Ei au crezut că empatia se dezvoltă cu vorbe de dragoste și îmbrățișări, dar asta de fapt a dezvoltat narcisismul, adulții hiperprotejează confortul emoțional al copiilor, care cresc incapabili să înțeleagă valoarea negocierilor și a compromisului, pentru că ei sunt puși mereu pe primul plan. Empatia se dezvoltă atunci când copilul este obligat de circumstanțe să țină cont de alte entități, atunci când tatăl penalizează mofturile copilului (iar mama îl consolează pentru echilibru), atunci când copiii se ceartă și se rănesc reciproc, apoi sunt nevoiți să soluționeze conflictul pentru că doar așa își pot păstra prietenii. Acestea sunt lucruri bine știute de psihologii educaționali, dar ignorate de cei care au elaborat politicile educaționale „empatice”, din diferite motive. Inhibarea agresivității nu este o soluție, să educi controlul agresivității este calea corectă. În familiile unde agresivitatea este un tabu, copiii devin persoane pasiv-agresive care își fac viața amară lor și celor din jur. Trânta ajută la integrarea psihicului în corpul fizic și asta este important pentru că prin corpul fizic oamenii se integrează și interacționează cu mediul înconjurător. Copiii care se simt străini în propriul corp sau care nu înțeleg limitele corpului, își trăiesc viața cu o serie de suferințe în plus.
Apropo, o condiție importantă în dinamica acestor jocuri este ca ele să se desfășoare uneori nesupravegheat. Dacă apare un conflict, copiii se uită în jur și nu văd adulți, trebuie singuri să negocieze și să găsească o soluție, în așa fel ei dezvoltă abilități necesare în viața de adult și nu vor ajunge niște ranchiunoși care vor îngreuna interacțiunea cu colegii lor sau cu familia. Tare nu-mi place să văd cum unii învățători de clase primare își asumă rolul de judecător suprem, rezolvând instant conflictele între elevi, identificând vinovatul și repartizând pedepse. E clar, adulții sunt mai în măsură să judece, dar copilul cum să învețe? Din spusele adultului? La vârsta asta, pentru copii mult mai valoroasă este experiența. Pentru ei, greșelile comise în soluționarea conflictului sunt mai importante decât verdictul adultului. Există și situații când cel mai bun lucru pe care adultul îl poate spune copiilor aflați în conflict este: nu mă mai deranjați cu certurile voastre, găsiți singuri cale de împăcare sau vă pedepsesc pe amândoi.
Mi se pare nesănătoasă măsura în care sistemul educațional vrea să controleze activitatea elevului. Un sistem educațional defectuos n-ar fi o problemă atât de mare dacă n-ar ocupa o parte semnificativă a zilei, aproape în fiecare zi, pe durata întregii copilării. Acest sistem rigid poate fi considerat favorabil pentru un segment din populația elevilor din cauza specificului personalității lor, iar restul sunt în dezavantaj pentru că în mod inerent nu se împacă cu formatul curent al educației formale. Aici reamintesc idea centrală a discuției de acum – realizarea potențialului uman depinde de 2 factori: 1. natura umană, adică cu ce ne naștem – personalitatea, intelectul etc. 2. condițiile mediului, adică familie, școală etc. Am discutat câte ceva despre mediul familial, dar acum vreau să discutăm despre intelectul și personalitatea copiilor în cadrul școlii.
Să începem cu intelectul. O definiție ar fi: Intelectul reprezintă capacitatea de a rezolva probleme logic, de a învăța, de a se adapta și de a înțelege concepte complexe. Cuvântul cheie în această definiție este capacitate. Unitatea de măsură a intelectului este IQ-ul și cel mai corect mod de a interpreta IQ-ul este ca potențial intelectual. Adică ce ar putea face dacă s-ar îndeplini condițiile necesare, cum ar fi: să existe interes, cunoștințe, deprinderi etc. Deci putem avea un intelect extraordinar, dar putem fi lipsiți de competențe pentru că lipsesc cunoștințele, experiența, motivația. Anume din această cauză intelectul prezintă o valoare pentru umanitate, pentru că este stabil și nu se schimbă după citirea unei cărți. Un stick USB nu devine inteligent dacă îl încarci cu informație. În profesii stabile, vrei pe cineva competent, cu o bună pregătire, cu experiența și cunoștințele necesare. În profesiile unde circumstanțele sunt instabile, cu grad mare de stres, inteligența superioară se manifestă cel mai bine, capacitatea de a se adapta, de a înțelege și învăța rapid lucruri noi. Este, de fapt, esența unui test IQ – unde omul, fiind limitat de timp, trebuie să înțeleagă de ce acele imagini fără sens sunt aranjate într-o anumită ordine. Iată de ce dacă dai același test IQ a doua oară, rezultatul nu mai este valid, pentru că deja experiența și cunoștințele influențează rezultatul.
Din păcate, procesul educațional modern insistă mult pe acumularea de cunoștințe, dar cunoștințele nu fac elevii mai deștepți; și atunci care e rostul? Suprasaturația cu informație devine o problemă tot mai mare pentru sănătatea mintală și asta e un lucru știut, dar se ignoră. Oricum, un intelect mai mare contribuie și la rezultate școlare mai bune, dar mai sunt alți factori care țin de personalitate și care influențează motivația. Unii copii, oameni în general, sunt motivați de executarea sarcinilor, ei trăiesc satisfacția atunci când duc un lucru la bun sfârșit; asta se numește hărnicie și este în măsură semnificativă determinată la nivel biologic, adică noi ne naștem mai mult sau mai puțin harnici, așa a decurs evoluția umană prin selecția naturală. Adică, să zicem așa, triburile în care toți oamenii erau harnici – au pierit; triburile fără oameni harnici – la fel, au pierit. Succesul nostru ca specie constă în varietate, și, fie că ne place asta sau nu, oamenii mai puțini harnici au un rol cheie în succesul civilizației noastre. E ușor să explici utilitatea hărniciei, este evidentă, dar e mult mai dificil să explici utilitatea, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, utilitatea lenei.
Ce poate fi util în lene? Dacă nu se face nimic, e stagnare, e degradare, e moarte. În astfel de discuții, întâmpin deosebit de multă rezistență din partea oamenilor conștiincioși și harnici. Ei au o repulsie înnăscută față de lene și argumentele logice nu au efect. Dar în literatură și în istorie putem să identificăm momente în care este glorificat ceva opus muncii asidue – a lenei. De exemplu zicale ce încurajează să muncești cu capul, nu să muncești din greu; sau generali în armată care promovează în rang soldații lenoși pentru că ei caută soluții simple la probleme complicate și evită efortul exagerat(risipă de resurse). Și aceste idei care au venit din experiența lor de comandanți sunt demonstrate în prezent de studii. Motivația oamenilor harnici vine din satisfacția urmăririi progresului lucrului făcut și din terminarea sarcinilor concrete, acestea fiind emoții pozitive. Dar ei mai sunt motivați și de evitarea emoțiilor negative care vin în lipsa lucrului. Cu toții cunoaștem astfel de oameni care nu pot să stea locului, mereu trebuie să facă ceva și dacă ar fi să-i închizi în casă fără ocupație, ei simt că ar înnebuni. Ei sunt gata să facă orice, numai să nu stea. Asta are sens din punct de vedere evoluționar, mișcarea este viață, mai ales când trăiești de pe o zi pe alta. Ai ieșit la vânătoare sau la arat pe câmp, ai mâncare. Dar aici vine și argumentul pentru leneși, ei nu vor să iasă pe câmp, e muncă grea și ei caută soluții cum să evite această muncă grea, „hei, poate prindem niște animale sălbatice și le punem să tragă plugul”, și în astfel de momente e ușor să confunzi lenea cu munca intelectuală. Și oricum, ce înseamnă de fapt lenea? Nu cred că sunt oameni care se complac cu adevărat în inactivitate. Pur și simplu oamenii variază în specificul motivațional și dacă asta ne crește șansele de supraviețuire ca specie, atunci așa să fie. Și dacă revenim la elevii din școală, ce le zicem? Te-ai născut nu prea harnic, mie ca profesor nu-mi convine, stai jos, nota 2.
Alte trăsături de personalitate cu care ne naștem: nevrotismul (nu nevroza!), adică sensibilitatea la emoțiile negative; alta, cred, cea mai evidentă este cât de introvert/extrovert este copilul; conștiinciozitatea, adică măsura în care un copil este disciplinat și ordonat. Disciplina e bună, asigură funcționarea sistemelor care întrețin societatea noastră; fără oameni disciplinați, am trăi în sălbăticie, dar, dacă toți oamenii ar deveni foarte disciplinați, ne vom transforma într-o societate de roboți care va imploda din cauza rigidității, incapabilă de flexibilitate, de a se adapta la condiții noi, de a pune la îndoială regulile învechite.
Dar notele sunt influențate și de relația personală dintre elev și profesor; pe lângă asta, dorința de a face pe plac profesorului servește ca un factor motivațional ce duce la mai mult efort și rezultate mai bune la școală. Și ce facem atunci cu elevii care nu sunt interesați nici de materia predată, nici să îi facă pe plac profesorului? „Tu nu mă placi și asta nu-mi place, stai jos, nota 2”. Ei bine, surpriză, este și asta o trăsătură de personalitate înnăscută, sunt oameni care pun mare preț pe relația umană și vor să facă pe plac altora, se numește agreabilitate. De partea cealaltă se află copiii asertivi, care ar putea deveni buni lideri, este o bună oportunitate pentru un profesor talentat să educe un om de succes, dar dacă profesorul vede în acel elev o amenințare pentru autoritatea lui, are puterea să-i facă viața amară. Mai ales în clasele primare, învățătorii pot dezvolta trăsături narcisiste pentru că reprezintă autoritatea supremă în fața copiilor. Iar notele uneori ajung a fi un instrument de control, pentru că implică mai multe consecințe negative pentru copil, inclusiv supărarea sau dezamăgirea părinților.
Sunt sigur că majoritatea dintre noi, când eram elevi prin clasele gimnaziale, măcar o dată ne-am gândit la semnificația și valoarea notelor. Ce înseamnă că ai luat nota 6 la un obiect. Că nu te interesează obiectul și cheltui foarte multă energie să faci temele și apoi îți rămâne și mai puțină energie pentru obiectele care îți plac. Sau ai luat 6 pentru că te-ai certat cu profesorul. Sau poate nu-ți ajunge mintea, și asta e posibil. Sau ai probleme acasă, familia se destramă și notele bune nu sunt pe lista de priorități. Ce înseamnă nota 6? Sau mai bine, ce înseamnă nota de la BAC? 12 ani de viață în băncile școlii sunt reduse la notele de la BAC. Cât de bine ne reprezintă acele cifre? Interesează pe angajatori acea notă? Cât de vitale sunt aceste rezultate? Oamenii care cer aceste rezultate, adică cei angajați în instituțiile de învățământ și cei de la ministerul educației, ei pentru ce notă pot da BAC-ul acum? Cât de vitale sunt aceste cunoștințe pentru oamenii care au funcții înalte în guvern? Și dacă nu sunt vitale pentru adulți, de ce întreținem această iluzie? Elevii pun aceste întrebări profesorilor și nu o fac ca să discrediteze instituția școlii, nici eu nu am acest scop, aceste întrebări vin cu intenția onestă de a găsi un sens și o motivație de a merge la școală. Adulții trebuie să poarte aceste discuții și să lase orgoliul deoparte, să fie sinceri cu elevii, pentru că, deși sunt încă lipsiți de experiență și incapabili să negocieze de la egal, copiii nu sunt proști. Dacă vom refuza să discutăm despre neajunsurile școlii de azi, copiii au tot dreptul să acuze adulții de ipocrizie. „Nici voi, adulții, nu credeți în ceea ce faceți. Școala ne consumă copilăria, noi vă întrebăm care e rostul și nu aveți un răspuns convingător și totuși ne biciuiți să tragem plugul”.
Repet, scopul meu nu este să arunc cu pietre în sistemul educațional. Educația este pilonul de bază al continuității civilizației umane. Scopul meu concret este să identific lucrurile care pot fi îmbunătățite și lucrurile care dăunează sau împiedică dezvoltarea psihologică favorabilă a copilului. De exemplu, nu zic că anumite materii care se predau nu sunt importante, dar zic că nu sunt importante întotdeauna și nu pentru fiecare. Școala trebuie să țină cont de individualitatea elevului. În cele mai nefericite dintre cazuri, educația noastră formală face mai mult rău decât bine, în loc să fie un loc unde se învață, pentru unii este un loc unde li se creează dizabilități de învățare. După cum ziceam mai devreme, creierul nostru are un cronometru intern, lumea e prea complexă pentru a face față la toți stimulii deodată, așa că noi dezvoltăm diferite structuri psihice în diferite perioade. Dacă forțăm un anumit mecanism de învățare la momentul când creierul este focusat pe alt mecanism (psihomotorică, comunicare emoțională etc), chiar dacă ne vom bucura de rezultate pe termen scurt (de exemplu o temă nouă învățată, o notă bună), atunci pe termen lung copilul va suferi rețineri în dezvoltare pentru că perioada optimă a trecut cu hiperstimularea altor structuri psihice; adulții vor da vina pe insuficiențele elevilor când, de fapt, unele insuficiențe au fost create tot de adulți. Se știe că de regulă la băieți limbajul se dezvoltă un pic mai târziu decât la fete, adică primele cuvinte, primele propoziții, apar mai târziu. Unii părinți își fac griji și încearcă să forțeze dezvoltarea, dar ei trebuie să fie răbdători, va veni și ziua când brusc copilul va începe a vorbi. Sau unii părinți încearcă să-și trimită copilul la școală cu un oarecare avantaj premergator și-l pun să facă matematică, să scrie, să citească. Cercetările sunt încă limitate la acest subiect (ontogenetic adaptations), psihologia evoluționară este încă o ramură tânără, dar cel puțin știm sigur că e riscant să intervenim în procesul dezvoltării care a evoluat milioane de ani.
Viața indivizilor astăzi e atât de complexă, mai ales în țările dezvoltate, încât pentru a deveni buni părinți, tinerii trebuie să citească zeci de cărți și să meargă pe la tot felul de seminare, practic trebuie să facă facultatea ca să-și ia licența. Dar timp de sute de mii de ani acesta era un lucru natural, făcea parte din cultura grupului. Părinții de azi sunt inundați de tot felul de informații, unele dăunătoare, și uite așa are de suferit copilul. Iată de ce uneori mi se pare o crimă ce văd în clasele primare. Nu este nimic natural în ceea ce se întâmplă acolo. Copii închiși între 4 pereți, nu li se permite să comunice între ei, să se uite pe fereastră, nu se ține cont de zona proximei dezvoltări, sunt ciopliți pentru confortul sistemului, pentru că e greu să controlezi 30 de copii, corect? Trebuie o mână de fier. De fapt, atunci când iese învățătorul din clasă pentru 5 minute și se dezlănțuie haosul și copiii fug prin clasă și strigă – mi se pare că acele 5 minute sunt mai importante pentru sănătatea lor mintală decât restul lecției.
Evident că întreținerea unui sistem atât de complex, cum este o instituție de învățământ, nu este ușor și multe dintre politici sunt orientate spre acomodarea învățătorului. Dar nu trebuie să uităm că scopul final al sistemului educațional (școala) este să pregătească copilul pentru viața de adult și trebuie să fim atenți cât sacrificăm din procesul educațional în favoarea întreținerii sistemului. În prezent, cred că sacrificăm prea mult din ceea ce reprezintă esența educației – dezvoltarea de abilități și competențe, maturizare psihologică etc. Este un sistem prea rigid, prea birocratic, în care sunt favorizați copiii care au personalitatea unor viitori birocrați, adică moștenitorii sistemului. Noi trebuie să ne învățăm să educăm și elevii dezordonați, pentru că sunt învățători care chiar cred că fără disciplină strictă copiii vor deveni ulterior niște barbari. Dacă birocrații aduc stabilitate și regulă într-o societate, atunci reformele vin de la cei dezordonați, cei care nu se tem de un pic de instabilitate care apare în timpul schimbărilor, reformelor, în numele eficienței și progresului. Chiar și acest eseu, pe care vi-l prezint, nu s-a născut din preocuparea de a menține stabilitatea sistemului educațional, pentru că situația acum în școli nu este una bună; și stabilitatea înseamnă ca totul să rămână la fel, iar asta este incompatibil cu un viitor prosper. Preocuparea mea este îmbunătățirea sistemului, asta înseamnă reforme, destabilizare, rezistență la schimbări.
Necesitatea unor schimbări este evidentă, de exemplu psihologii știu foarte bine că țintuirea copiilor în scaune, în aceste cutii, auditorii, nu este ceva sănătos pentru minte și nici pentru corp, dar o mobilitate mai mare a copiilor în formatul curent al învățământului ar însemna haos și scăderea productivității pedagogului. Recomandarea de a fi ridicați elevii în picioare o dată la 15 minute pentru niște exerciții mi se pare mai mult o cârpire decât o soluție a problemei. Cred că trebuie să oferim libertății aceeași valoare pe care o oferim și disciplinei, mai ales în epoca rețelelor de socializare, când mulți copii după ore nu mai ies afară la joacă, nu mai au ocazia să construiască relații adevărate, iar izolarea este un fenomen care poate afecta toate aspectele vieții.
Schimbări se cer și în sistemul de evaluare. Știm bine că criteriile după care evaluăm elevii nu corespund criteriilor după care recrutează angajatorii, se poate spune că notele au valoare doar în interiorul acestei bule a educației formale. Dar nu cred că ne putem permite să fim neglijenți cu evaluarea, pentru că evaluarea dictează modul în care se repartizează eforturile depuse în procesul educațional. Profesorii, pentru că trebuie să dea și ei socoteală, nu au scopul anume să educe viitori adulți, scopul lor este ca elevii să obțină note mari și astea două pot fi lucruri foarte diferite. În plus, oricât de tare ne-am mândri cu politicile pe care le elaborăm, ele niciodată nu vor fi destul de complexe pentru a reprezenta fidel realitatea iar psihicul nostru, dincolo de conștient, știe asta. Dacă un copil nu-și poate găsi validarea ca persoană prin rezultate școlare înalte, nu-și poate găsi loc în grup, inconștientul caută alte opțiuni și, de multe ori, să fii copilul obraznic e mai bine decât să fii copilul de care nimeni nu ține cont, copilul invizibil.
Mai știm că niciodată în istoria evoluției umane copiii nu au fost repartizați după criterii de vârstă. În grupul de copii întotdeauna ai fi avut pe cineva cu câțiva ani mai mare ca tine pe care-l admirai și de la care învățai, mai erau și copii cu câțiva ani mai mici care te admirau pe tine și învățau de la tine. Anume în astfel de grupuri, printre semeni, învață copilul să fie om, pentru că adultul e un model mult prea îndepărtat și neînțeles de către copil. Grupul te învață să negociezi, să te subordonezi, să fii lider, să colaborezi. Dacă lăsăm grupul să se formeze pe bază de interes, el va fi autosustenabil, copiii mai mari îi vor învăța pe cei mai mici, nu va fi nevoie de profesor. Țin minte că atunci când aveam 6 ani și urma să merg la școală a venit la mine un prieten care nu știa să citească; eu l-am așezat pe un scaun și am început să citim împreună, mi-am propus ca până la 1 septembrie să-l învăț să citească. Mai este și un experiment renumit, „A hole in the wall”, când un profesor universitar a dat acces copiilor unui sat din India la un calculator. În câteva săptămâni, fără intervenția lui, copiii singuri au învățat să utilizeze calculatorul și ei cu o deosebită plăcere transmiteau noile cunoștințe altor copii. Noi furăm de la elevii noștri această experiență, de a fi ei învățători, de a comunica, de a interacționa, de a-și negocia rolul în grup. Și dacă un copil n-are parte de asta nici acasă, se pierde ceva irecuperabil. În zilele noastre, e-atât de trist și frustrant când dăm în calea noastră peste adulți cu care nu putem comunica eficient. Doisprezece ani de școală care le-au introdus atâta informație în cap, și cu ce folos, oricum e inutil dacă nu au abilități sociale elementare. Nu există o profesie pe lumea asta care să nu presupună interacțiunea cu alți oameni.
Adulții activează în companii, în grupuri cu structuri destul de complexe, și atunci de ce nu ne pregătim copiii pentru asta? De ce limităm experiența școlară a copilului aproape în totalitate la relația lui cu pedagogul și la sarcinile individuale? De ce nu lăsăm elevii să-și gestioneze activitatea și să repartizeze între ei roluri pe bază de interese și abilități? Într-o companie lucrează specialiști din diferite domenii care trebuie să colaboreze dacă vor să poată concura cu alte companii. Dacă le-am permite elevilor să lucreze la proiecte complexe de grup, interesante, care simulează activitatea adulților, în care își pot asuma responsabilitatea pentru elaborarea planului, sau prezentarea, executarea, gestionarea relațiilor între colegi, atunci absolvind instituția de învățământ, ei deja vor avea câțiva ani de experiență și nu vor fi nevoiți să plece de la zero. Aproape deloc nu se acordă atenție dezvoltării atuurilor elevilor, toate eforturile educaționale merg spre omogenizarea copiilor – același material, predat în același ritm și evaluat după aceleași criterii. Pentru că este comod. Dacă dăm mai multă putere de autogestionare grupurilor de elevi, va crește și calitatea intervențiilor din partea profesorului pentru că nu se va risipi atât de mult efort pe supravegherea și controlul elevilor sau pentru predarea exhaustivă a materialului. Unii pot avea impresia greșită că epicentrul procesului de învățare este pedagogul, dar asta nu este adevărat, mai ales cu accesul liber la informație pe care-l avem acum. Epicentrul procesului de învățare este în fiecare copil aparte.
Dacă există motivație, nici de învățător nu prea este nevoie. Copiii și singuri pot învăța lucruri mult mai complexe decât ce li se predă la școală, cu condiția ca ei să vadă rostul în asta. Creierul reține ce este util și uită lucrurile pe care nu le consideră necesare supraviețuirii. Motivul pentru care am uitat vreo formulă din școală este pentru că nu am avut nevoie de ea. Simplu. Așa funcționează memoria, este direct legată de sfera noastră emoțională. Știm că ceva este important atunci când ne trezește emoții. Așa a funcționat de-a lungul mileniilor. Înveți care-s plantele otrăvitoare ca să nu mori, înveți să vânezi ca să ai ce mânca, înveți să confecționezi unelte, să pescuiești, să faci focul.
Prea mult din ceea ce reprezintă educația astăzi înseamnă memorizare de informații „irelevante”. Prea puțin timp se acordă dezvoltării competențelor necesare în viață. Și pe măsură ce se dezvoltă civilizația noastră, se încearcă elaborarea unor metodologii mai sofisticate, nu rareori pentru a impresiona părinții și pentru a crește prestigiul instituției de învățământ. Se încorporează în proces ultimele tehnologii pentru ca elevii să fie maxim adaptați pentru viitor. Și nu zic că asta e rău, dar nu cred că aici e miezul problemei. Chiar dacă societatea progresează acum într-un tempo fără precedent, psihicul nostru, creierul nostru, ADN-ul nostru, biologia noastră au rămas la fel și vor continua să fie la fel în următoarele câteva mii de ani, pentru că evoluția este un proces destul de încet. Când vine vorba de principiile educaționale, să educi un copil capabil să se integreze în „trib” mi se pare mult mai vital decât să-l înveți să folosească tehnologii, care oricum se vor învechi moral până să ajungă el la maturitate. Vrei ca fiul tău să învețe arta vânatului, să ajute bărbații tribului? Când ajunge la adolescență, îl iei la vânătoare, prima dată doar se uită și cu timpul îl lași să participe. De atâția ani se vorbește în sfera educațională despre dezvoltarea competențelor și tot pe loc stăm. Dăm copilul la școală să învețe să meargă pe bicicletă și școala îl învață istoria bicicletei, îi arată desene cu tipuri de bicicletă, teorii despre cum să-și mențină echilibrul, dar nimănui nu-i vine ideea să-l pună pe bicicletă și să-l împingă din urmă. Știu că acest exemplu este exagerat și reductiv, dar înțelegeți ce vreau să spun. Nu trebuie să stăm amenințător cu arătătorul deasupra copilului, îl lăsăm să încerce, se va strica bicicleta la un moment dat, va veni să întrebe despre cum s-o repare, din proprie inițiativă, noi îl vom asista, iar această lecție el n-o va uita niciodată.
Copiii au capacități diferite și au interese diferite, iar interesele sunt controlate de structuri dincolo de conștient. Noi putem încerca trezirea interesului prin arta didactică, dar dincolo de asta, nu prea avem putere. Din contra, noi știrbim interesul natural prin faptul că fiecare disciplină încearcă să capteze atenția elevilor, suprastimulându-i și epuizându-le energia mentală. Pentru profesori e mai ușor să prezinte an de an același material, dar elevii sunt expuși unui flux continuu de informații noi, oră de oră, zi de zi, an de an. Și când fiecare informație contează, este valoroasă și afectează nota, atunci de fapt niciuna nu contează în mod deosebit, toate sunt la fel. Prea mulți absolvenți sunt confuzi și nu știu ce să facă în viitor. Elevii au crescut sub ochii noștri și noi nu-i ajutăm deloc să-și aleagă drumul în viață, pentru că experiența din școală este prea ruptă de viața reală. Istoric vorbind, adolescența era vârsta la care copiii se angajau prima dată. De ce să nu scăpăm de temele pentru acasă și de jumătate din orele petrecute în auditorii și să trimitem, mai bine, adolescenții să facă un fel de stagiu în diferite domenii profesionale? Sau să-și elaboreze propriile proiecte. Lăsați-i să facă ceva cu impact, ca să învețe ce înseamna dragostea de a lucra și nu să urască lucrul pentru că prima lor profesie, cea de elev, a fost una de coșmar, să creadă că viața merită trăită doar în weekend. În timpul lecțiilor care nu prezintă interes, creierul elevilor încearcă să găsească ceva important cu care să se ocupe, ceva vital, iar atunci, incontrolabil, ochii încep să caute, se uită pe pereți, pe fereastră; și cărui profesor o să-i placă asta? „Dacă nu-ți place lecția mea, e ceva în neregulă cu tine, nu cu mine.” Așa s-a născut, în unele țări, epidemia asta, ADHD. În unele cazuri, o fi și ceva serios, dar sunt sigur că o mare parte a acestor diagnostice sunt eronate.
Îmi pare rău că în societatea de azi se cam uită de o realitate umană care ne însoțește de mii de ani. Vorbesc despre una dintre fazele de care are nevoie psihicul nostru în procesul dezvoltării personale și a sănătății mintale, despre aceste momente de respiro, retragere, deprivare de stimuli. Creierul uman este orientat spre compensarea lacunelor. Atunci când le oferim totul pe tavă copiilor, le alegem tema, le forțăm interesele, le dăm sarcini și toate instrumentele și informațiile necesare pentru îndeplinirea lor, ei devin niște executori pasivi, ei nu au parte de provocări ce le-ar stimula dezvoltarea personalității, tot ce fac este să dezvolte toleranța față de sarcinile neinteresante. Și asta poate fi util în viață, dar nu trebuie să fie scopul central al școlii. Când vine momentul ca absolvenții să-și croiască propriul drum, ei își dau seama că nu prea au abilitățile și experiența necesare. Asemeni unor copii ce se plictisesc într-o cameră plină de jucării. Au ieșit în lumea mare și cu toate oportunitățile din jurul lor, se simt blocați. Programa școlară nu a vrut să le dea timp liber, ca nu cumva să stea fără treabă. Dar statul fără treabă nu este timp pierdut, de fapt este unul esențial pentru psihic. Ce se întâmplă dacă pui un copil într-o cameră fără jucării? La început va suferi, se va plictisi, apoi creierul din lipsă de stimuli va activa acea parte cu inițiativă ce va spori atenția în căutarea a ceva valoros în acea cameră. Ce fel de copii vreți? Care se plictisesc fiind înconjurați de jucării sau care își inventează propriul joc cu niște bețișoare pe care le-au găsit afară? Absolvenții atunci când pășesc în viața de adult trebuie să fie capabili să vadă oportunitățile în „bețișoare”.
Trezirea interesului elevilor este unul dintre cele mai importante obiective ale unui pedagog. Să predai unui elev dezinteresat, necesită mult efort din partea pedagogului, însă este nevoie de efort minim în cazul unui elev interesat. Dar el încă nu cunoaște lumea mare, nu știe ce este valoros în ea, însă dacă pedagogul le deschide uși spre acele interese, le spune o poveste interesantă, se aprinde acea flacără în ochii copiilor și procesul educațional se declanșează. Psihicul nostru a evoluat să învețe din istorii, să înțeleagă cum funcționează lumea prin istorii. Dacă la lecția de istorie elevii memorează o serie de informații brute, locații, date, nume, ei de fapt nu au învățat nimic. Dar dacă lor li se explică drama acelor evenimente, așa cum o fac filmele, atunci aceste lecții de istorie își vor îndeplini scopul – să învățăm din greșelile din trecut, ca să nu le repetăm. Dacă schimbi locația unor evenimente istorice, nu se schimbă mare lucru, dar dacă schimbi interpretarea, se schimbă totul. Același lucru se poate spune și despre alte obiecte de studiu umaniste sau despre științele exacte. Formulele sunt plictisitoare dacă le rupem din context. Lăsați copii să iasă afară, să calculeze volumul unei fântâni, suprafața unui teren, să proiecteze un auditoriu sau o sală festivă, asta trebuie să facă școala, să ofere copiilor posibilitatea de a încerca prin joc, viața de adult, fără riscuri și responsabilități pe care încă nu și le pot asuma.
Eu știu că reformele în educație sunt un lucru greu de realizat, dar stagnăm deja de prea mult timp și nici nu se comunică prea eficient între părțile implicate, începând cu părinții și elevii, terminând cu guvernul. Iar pentru că acest subiect este unul complex, se întâmplă ca uneori să ne fie greu să identificăm problema cu care ne confruntăm, deci nu putem găsi nici soluții. Acest eseu este o tentativă de explorare a problemei educației, sper să contribuie la o mai bună înțelegere a fenomenului educației și să fie util pentru toți cei implicați în acest proces, fie ca elevi, părinți sau pedagogi.
Marian Onică