You know, some people are still so nice, no
matter how much you offended them…
Ne-am revăzut într-o dimineaţă de sfârşit de noiembrie. Îmi beam cafeaua neagră dintr-o ceaşcă de porţelan alb cu înflorituri în relief. Balansoarul mă legăna în ritmul bătut de acele ceasului din perete. Balansoarul de lemn negru era în faţa geamului: mă uitam la cerul înnorat şi aşteptam să plouă. Din spatele norilor trebuie să fi răsărit soarele. Se roteau corbi deasupra copacilor uscaţi şi a antenelor de pe blocuri. De ce n-ar fi corbii un fel de vulturi urbani? – mă gândeam. La fel de liberi şi de indiferenţi trec pe lângă vară şi pe lângă iarnă, prin mijlocul verii şi-al iernii, se arată deasupra soarelui la fiecare răsărit… le place şi lor aerul tare de dimineaţă…
Ne-am întâlnit într-o noapte de vară. Străzile erau pline de oameni. Oameni cu păreri, oameni cu dorinţe, cu speranţe, cu scopuri… oameni care se târau până în faţa zidurilor şi se pierdeau în labirintul în care-şi puneau toată credința. Noapte caldă de vară, spuneam… eram oare obosit? Trecusem pe la măcelărie. Zâmbeam cu gândul la banalitatea cu care fiinţa devine materie moartă pentru ca o altă fiinţă să existe. Adică moartea e condiţie a vieţii – şi cât de simplu, cât de normal e totul! Asistasem la o execuţie. Tăiaseră, adică, un porc. O femeie văzuse scena – suspina:
– Săracul animal! Ar fi vrut să mai trăiască…
– Nu, doamnă! Porcul n-are amor propriu… şi de-ar avea, ce? În fine, din reflex se zbate să trăiască. Ce, doamnă, te vezi în locul lui? N-ar fi nicio diferenţă…
Am plecat râzând; am auzit în spate un „Nesimţitule!” pe voce de soprană-de-la-colţul-străzii. Am urcat, apoi, într-un tramvai. Zâmbeam gândindu-mă cum ar arăta toţi oamenii din jurul meu în locul porcului, care ar ţipa mai tare, care ar avea gustul mai bun… Cât se poate de natural! M-am uitat la telefon: trei apeluri şi nişte mesaje de la colega de serviciu. Dacă m-aş fi dus la ea, aş fi auzit-o smiorcăindu-se că… „n-o iubesc”. Şi ce-ar vrea, de fapt? Am ales să mă opresc pe la vecina de la trei. I-a fost dor de mine etc., etc. Am inventat ceva şi m-am apucat să fac o limonadă cu infuzie de lavandă. După ce m-am plictisit de ea, căutam o scuză să plec, dar începuse ea prima: „într-un sfert de oră trebuie să ajungă soţul meu”. M-am îmbrăcat repede, apoi am urcat spre apartamentul meu, dar m-am oprit pe scări.
Aşa am ajuns pe stradă în acea noapte caldă de vară. Zâmbeam, gândindu-mă că am renegat tot ce se putea. Mă plimbam pe sub lămpile slabe; nu mai voiam decât încă puţin sânge. Am prins un porumbel şi l-am decapitat cu briceagul. Şi apoi m-am întâlnit întâmplător cu el. Mi-a văzut petele de sânge de pe cămaşă – i-am povestit râzând. Mă aşteptam să mă lovească sau măcar să mă înjure (orice alt om cu principiile lui ar fi făcut asta). Nu m-ar fi deranjat: atât îmi e de indiferent totul. În schimb, el a înţeles…
Era, cum spuneam, noiembrie dimineaţa când ne-am reîntâlnit. Câmpurile erau arse, ploaia începuse să cadă măruntă, ca de gheaţă, iar vântul avea pe margini dinţi de ferăstrău. Străzile erau pustii – mai rămăseseră doar corbii. Amândoi eram îmbrăcaţi în negru. Atunci nu încercasem să înţeleg; mi-a luat o noapte de toamnă să fac asta. Şi a trebuit să-i spun şi lui. Mereu mă ascultase: avea să asculte şi acum.
– Suntem două feţe opuse ale revoltei – două şi singurele. Aici nu este cale de mijloc. Suntem două prototipuri care se exclud reciproc. Suntem liberi pentru că ne revoltăm împotriva a tot ceea ce viaţa poate impune şi opune. Sunt liber ca forţă anihilantă, care distruge, orice-ar fi. Eşti liber ca forţă regenerantă, care uneşte, orice-ar fi. Creaţie şi eschatos. Principii ultime. Faţă de axiologie, tu eşti deasupra şi eu sunt în afară. Faţă de existenţă… ei bine, nu la început şi la sfârşit, ci mai presus de ea. Am învins-o deja; suntem liberi. Şi liberi unul faţă de altul.
You know, sometimes you find something
special in a person, so that person must become
literature.
Andreea Ioana Aelenei