Chemarea vidului sau „l’appel du vide”, așa cum a fost numit în Franța, prima țară care a dat nume acestui fenomen, este denumirea dată considerării spontane de a pune propria viață în pericol. Dacă te-ai aflat vreodată la mare înălțime și, uitându-te în jos, te-ai gândit măcar pentru o secundă cum ar fi să sari, atunci cel mai probabil ai prezentat „chemarea vidului”.
Chiar dacă fenomenul este cel mai des asociat cu saltul de la înălțime, acesta nu se rezumă doar la aceste gânduri. Un alt exemplu poate fi cel în care te afli în spatele volanului și te gândești din senin că ai putea vira într-un stâlp sau când te afli pe peron și realizezi că ai putea să sari în faţa trenului sau a metroului.
Partea interesantă a acestui fenomen este că aceste gânduri nu sunt asociate cu intențiile de suicid, din contră chiar, aceste gânduri apar ca o întărire a dorinței de a trăi prin exemplul direct dat la faţa locului: „În acest moment am puterea sa închei tot doar printr-o săritură, dar prețuiesc viața prea mult ca să o fac.”
La aceeași concluzie ajunge și un studiu publicat în anul 2012 în jurnalul Science Direct, Elsevier, realizat de către Jennifer L. Hames, Jessica D. Ribeiro, April R. Smith și Thomas E. Joiner Jr., care a numit fenomenul drept High Place Phonemenon sau HPP. Fiind singurul studiu realizat pe acest subiect, cercertătorii au cerut unui număr de 431 studenți să completeze online un chestionar în care menționau frecvența apariției HPP, a ideațiilor suicidare, a istoricului de schimbări de dispoziție, dar și informații legate de anxientate și simptome depresive. În urma rezultatelor obținute, cercetătorii au concluzionat că fenomenul apare destul de des la populația generală, chiar și printre participanții care nu au avut un istoric de idei suicidare și că aceste gânduri ar putea reprezenta un instinct de supraviețuire interpretat greșit. Mai mult decât atât, aceștia au descoperit o corelație semnificativă între sensibilitate la anxietate și chemarea vidului, acele persoane fiind mai predispuse să răspundă la stimuli interni care să afirme dorința de a trăi, dar prezentate greșit sub forma acestor gânduri.
Ce este sensibilitatea la anxietate?
Când Franklin D. Roosevelt a zis „Nu este nimic de temut decât frica însăși”, acesta nu a realizat probabil că în acel moment a descris perfect sensibilitatea la anxietate, fenomenul psihologic care avea să fie numit oficial decenii mai târziu, în 1985.
Sensibilitatea la anxietate este caracterizată prin frica de simptomele anxietății, cum ar fi pulsul ridicat, tremur sau transpirații și convingerea că acestea ar putea avea un deznodământ devastator. Cu alte cuvinte, persoana afectată prezintă frică față de anxietatea în sine. Un exemplu clar al acestui fenomen poate fi dat prin scenariul în care unei persoane cu anxietate socială îi este frică să intre într-o cameră plină cu străini pentru că va ști că inima îi va bate cu putere, situație care, la rândul ei, va produce frica de apariție a unui atac de cord.
…dar revenind la chemarea vidului
Cu toate că cercetătorii studiului menționat mai sus au sugerat o posibilă cauză a acestui fenomen, cauza adevarată nu este știută încă. Mai mult decât atât, studiul doamnei Hames a avut mai multe limitări, cum ar fi lipsa de diversitate, majoritatea studenţilor fiind albi, și lipsa dovezilor clare cu privire la mecanismele declanșatoare.
Cu toate acestea, chiar dacă fenomenul este bine cunoscut și prezentat de numeroase persoane, studiul doamnei Hames rămâne până în acest moment singurul realizat pe acest subiect. În ceea ce privește teoriile altor experți, o altă posibilă explicație este dată de Adam Anderson, neurolog cognitiv în cadrul Universitatii Cornel. Analizând comportamentul și emoțiile folosind imagini ale creierului, acesta a fost de părere că fenomenul ar putea apărea datorită unui impuls anormal de aventurare, risc și încercare a norocului.
O altă explicație ar fi că aceste gânduri sunt doar gânduri intruzive și că sunt legate de alte impulsuri mai puțin riscante, cum ar fi țipatul din senin în timpul unei ședințe sau insultarea unei persoane străine. Asemănător gândurilor provenite de la chemarea vidului, și cele intruzive tind să pună persoana afectată într-o situație stânjenitoare sau dificilă, dar și să creeze curiozitate prin imaginarea reacțiilor celor din jur. Chiar dacă aceste gânduri nu sunt puse niciodată în aplicare, existența lor poate fi una deranjantă, gândurile intruzive putând reprezenta și un simptom al tulburării obsesiv-compulsive sau OCD.
În concluzie
Chiar dacă nu există încă o explicație clară și științifică cu privire la chemarea vidului, faptul că acest fenomen a fost și încă este studiat denotă că senzația este răspândită și că poate afecta pe oricine.
De cele mai multe ori, aceste gânduri nu reprezintă un motiv de îngrijorare, dar, dacă sunt acompaniate de dorința reală de a le pune în practică sau de alte impulsuri negative, atunci este necesar un consult specializat.
Kara Ion Aloiz – Asistent medical și scriitor independent pe nișă medicală