Inteligenţa şi IQ-ul sunt două concepte ce sunt folosite interschimbabil din ce în ce mai mult în discuţiile, cercetările ştiinţifice şi teoretizările moderne. Astfel, diferenţele dintre cele două sunt în general ignorate, o paradigmă a uniformităţii şi a unilateralismului fiind preponderentă în analiza despre inteligenţă.
De aceea, consider că tematica eseului este potrivită perfect timpurilor noastre. O nuanţare a inteligenţei înalte, dincolo de IQ, reprezintă un studiu necesar şi interesant.
IQ-ul este un indicator foarte stabil şi important, care prezice o sumedenie de aspecte, de la succesul în carieră până la satisfacţia în relaţiile personale. Cu toate acestea, am fost mereu nesatisfăcut în cercetările mele despre inteligenţă de caracterul de veto al IQ-ului. Dacă curtea regală ar fi alcătuită din indicatori de performanţă, IQ-ul ar fi dictatorul binevoitor. Cu bună-credinţă, însă tot dictator. Consider că realitatea inteligenţei, în special a celei înalte, este mult mai complexă şi fascinantă, perspectivă pe care o voi elabora în continuare.
Inteligenţa înaltă cuprinde o mulţime de elemente, iar un sistem coerent şi original de analiză speculativă realizez că este peste puterile mele de concizie şi de rezumare a relevanţei. De aceea, eseul de faţă are un rol exploratoriu şi formă ludică, pendulând între un concept şi altul, cu speranţa că sensul şi revelaţia îşi vor face apariţia. O oarecare structură a argumentării va putea fi, totuşi, observată.
În linii mari şi incipiente, voi analiza aspectul inteligenţei înalte legat de capacitatea de profunzime a înţelegerii. Ca un exemplu edificatoriu, să luăm raportarea a doi elevi de liceu la formulele matematice. Presupunem că Marcu învaţă temeinic toate formulele şi le aplică corespunzător diverselor situaţii. În privinţa celui de-al doilea elev, Eduard, considerăm că deduce majoritatea formulelor matematice în timpul rezolvării problemelor, având o capacitate deductivă provenită din înţelegerea profundă a puţinelor premise ale matematicii. Având în vedere cele două tipuri ipotetice de elevi, şansele sunt mari ca amândoi să aibă nota 10 la matematică. Chiar dacă Marcu îşi foloseşte memoria, iar Eduard – o capacitate profundă de extrapolare.
Astfel, ne confruntăm cu un alt element, şi anume cu limitările inerente sistemului în privinţa explorării inteligenţei înalte. În timpul orelor obişnuite de curs, cei doi elevi nu pot fi diferenţiaţi valoric clar. Este posibil chiar ca primul elev să rezolve mai rapid problemele, datorită accesului instant la memorie. Sistemul de notare este limitativ şi neconcludent, iar inteligenţa înaltă nu poate fi valorificată. În schimb, dacă cei doi ar fi notaţi în cadrul unei olimpiade de matematică, lucrurile s-ar schimba radical. Sistemul de notare devine mai elastic, favorizând o explorare mai creativă a legilor matematice şi, automat, o diferenţiere clară între capacităţile matematice ale celor doi. Posibilitatea apariţiei inteligenţei înalte creşte simţitor pentru Eduard.
Tocmai ne-am lovit de cel mai colorat element al inteligenţei înalte pentru mine, şi anume creativitatea. Ca o definiţie sumară şi parţial reprezentativă, voi considera creativitatea înălţătoare ca observarea, înţelegerea şi, elementul crucial, transformarea realităţii pornind de la prime principii. Aceste principii primare sunt fundaţia indivizibilă a cunoaşterii. De ce nu o numesc creativitate pur şi simplu, ci ii adaug atributul de elevare, de înălţare? Căci există şi alt tip de creativitate, pe care îl văd superficial şi neprofund. Mă refer la acea creativitate care uneşte elemente vechi în forme noi, fără să se preocupe de penetranţa ideilor, de apropierea acestora de o realitate universală.
Mă voi referi la cinematografie, fiind un domeniu apropiat atât minţii, cât şi simţirii mele. Filmele care m-au impactat cel mai puternic sunt acelea care au preluat o fâşie de realitate apropiată de experienţa umană generală şi au transformat-o creativ în ceva care este şi unic, şi universal. Doctor Strangelove or How I learned to Love the Bomb, capodopera satirică a lui Stanley Kubrick, preia realitatea terorii în faţa eventualului război nuclear şi o transfigurează într-o aşa manieră comică şi neobişnuită încât, aşa cum sugerează şi titlul, ajungem chiar să iubim bomba. Cel puţin în timpul vizionării operei. Primul principiu, prin puterea căruia celelalte elemente se aşază coerent, este teroarea apocalipsei. Teroare cauzată, la rândul ei, de orgoliile liderilor de stat. Incontestabil, este o frică universală, care dăinuie de la începutul imperiilor. Însă, de la crearea bombei nucleare, această frică a căpătat un contur mult mai clar şi imediat.
Creativitatea înălţătoare implică şi o anume detaşare faţă de seriozitatea obişnuită a metodelor tratării unui subiect. În literatură, Cervantes, prin al sau Don Quijote, a inspectat cu un ochi nou şi comic o temă foarte întâlnită şi serioasă a vremurilor acelea, războinicii în căutare de eroism, glorie şi dragoste. Consider că scriitorul era posesorul unei creativităţi compatibile cu inteligenţa înaltă, datorită prospeţimii perspectivei.
Doresc ca seriozitatea să nu se înţeleagă ca lipsă a umorului, ci ca rigiditate, conformism, ca tradiţie în piatră. Până la urmă, atât Albert Einstein a fost complet neserios după această accepţiune, deoarece a demolat majoritatea canoanelor fizicii de până atunci. În privinţa lui Einstein, atribuirea inteligenţei înalte este o chestiune superfluă.
Se cunoaşte şi s-a demonstrat că persoanele deosebit de inteligente sunt mai nefericite ca populaţia obişnuită. „Ignorace is bliss” şi „Crede şi nu cerceta” sunt sintagme celebre folosite atât ironic, dar şi in sensul propriu, pentru a semnala pericolele percutante ale inteligenţei spectaculoase. Realizarea contradicţiilor vieţii umane este explicaţia mea pentru mizerabilul comun al inteligenţei înalte. Omul este blocat între animal şi zeu, între finit şi infinit, între viaţă şi moarte. Conştiinţa de sine, faptul că înţelegem că existăm ca indivizi şi că ne vom prăbuşi în neant şi uitare cândva, a dat naştere acestor paradoxuri existenţiale de neevitat. Iar oamenii foarte inteligenţi sunt acut conştienţi de locul straniu al omului în acest Univers, în special cei înclinaţi spre contemplaţie. Având acestea în vedere, în continuarea eseului, în partea acestuia cea mai stufoasă şi densă, mă voi referi la inteligenţa înaltă „sustenabilă”. Acel nivel impresionant al intelectului care nu este perceput ca un blestem de către deţinător, ci ca o binecuvântare.
Inteligenţa înaltă, în accepţia pozitivă prezentată în acest eseu, presupune o viziune coerentă şi ultra-inclusivă. O aspiraţie spre absolut concretizată prin uitarea temporară de sine. Doresc să argumentez chiar că desconsiderarea propriei persoane, în sensul de acceptare a oricăror consecinţe negative pentru sine, reprezintă un aspect al inteligenţei stratosferice. Uitarea temporară a sinelui speculez că este o consecinţă a stării mentale denumită flow, concept inventat şi popularizat de psihologul Mihaly Csikszentmihalyi.
Am intrat în acest spaţiu psihic de câteva ori până acum, complet involuntar însă. Am simţit în fiecare dintre puţinele daţi în care am ajuns în flow un sentiment de satisfacţie extaziant. Şi, în acelaşi timp, un calm impenetrabil. Capacităţile mele cognitive din acele momente erau de nerecunoscut. Claritatea mentală ajunsese la nivelul în care îmi planificam gândirea cu trei-patru paşi înainte, apărându-mi scheme şi structuri logice în imaginaţie involuntar. Consider că această inteligenţă înaltă cu care am intrat în contact a fost posibilă, îndeosebi, datorită uitării de sine. Uitarea de sine fiind posibilă, la rândul ei, datorită pasiunii pentru subiectul tratat. Identitatea noastră de zi cu zi, pe care o protejăm cu toate armele disponibile, mi-a fost temporar suspendată. Şi de aici ajung la următorul punct şi la intrarea eseului într-o zona filosofică şi, dacă mă tolerează cititorul sceptic, pe alocuri chiar mistică.
Inteligenţă lucrează în slujba identităţii. Dacă te identifici puternic ca fiind scriitor, inteligenţa ta va fi majoritar îndreptată spre actul scrisului, celelalte activităţi, care nu sunt direct sau indirect conectate cu această activitate, devenind seci din punctul de vedere al aplicării inteligenţei. Dacă te identifici ca fiind român, vei încerca să protejezi renumele şi demnitatea naţiei tale. Iar dacă identificarea se face mai complex, şi anume ca scriitor român, vei scrie pentru reputaţia şi succesul tău, dar şi al României. Identitatea este albia prin care circulă râul inteligenţei. Toate aceste exemple de identificări sunt limitative şi incompatibile cu dezideratul inteligenţei înalte sustenabile. Scopul identităţii este protecţia. Scopul inteligenţei este cunoaşterea, explorarea. Putem astfel observa antiteza dintre cele două. Nu poţi explora şi proteja simultan, căci explorarea este riscantă prin natura ei.
Identitatea personală puternică este considerată un atu în cucerirea situaţiilor sociale. Oamenii, find creaturi ultra-sociale, depind în genere de schimbul de pozitivităţi identitare pentru păstrarea respectului de sine şi a sensului nealterat al vieţii. Una dintre cele mai eficiente tehnici de succes social este reprezentată de înţelegerea elementelor ce compun identitatea persoanelor, iar apoi de confirmarea acestora. Confirmarea identităţii proprii prin ceilalţi este una dintre cele mai recompensatorii experienţe. Eu găsesc, totuşi, că o identitate socială cameleonică este drumul de urmat pentru un individ cu aspiraţii intelectuale înalte. Sunt aşa cum exigenţele situaţiei sociale îmi cer să fiu, pentru a obţine rezultatul cel mai benefic.
Consider că identificarea omului chiar şi cu cele mai respectabile atribute, precum excelenţa, integritatea sau iubirea sunt o formă de îngustare a canalului inteligenţei. Bănuiesc că această opinie este greu de digerat, căci cele menţionate sunt caracteristici ale unor oameni admirabili. Logica ideii urmează astfel.
Identitatea spre care ar trebui să se tindă pentru atingerea celor mai înalte culmi ale inteligenţei este cea una cu Universul. Mai precis, şi totuşi destul de vag, identificarea individului cu nimicul şi cu absolutul simultan. Înţeleg că este o afirmaţie puternică, aşa că voi explica temeinic. Într-un sens fundamental, fiecare dintre noi a capturat o fărâmă din imensitatea vieţii în interiorul lui. Cu cât constatarea micimii noastre se realizează, paradoxal, devenim mai conectaţi cu lumea şi viaţa, fiind astfel „mai mult”.
Noi respirăm ceea ce copacii expiră. Copacii respiră ceea ce noi expirăm. Mă refer la dioxid de carbon şi oxigen. Viaţa noastră şi viaţa copacilor sunt fundamental interconectate. Acesta este doar un exemplu evident, conexiunea noastră cu formele de viaţă şi cu Universul în genere fiind imposibil de conştientizat exclusiv intelectual. Se cer alte modalităţi de înţelegere, de tipul revelaţiilor prin contemplare. Metoda de accesare a acestui spaţiu straniu de înţelegere, altfel decât cea intelectuală normativă, este atenţia nediscriminatorie, care nu face judecăţi de valoare. Atunci când sălăşluieşti în această zonă sacră o perioadă îndelungată şi relativ neperturbată, atributele precum excelenţa sau iubirea se vor manifesta prin fiecare por al existenţei tale natural. Nu te identifici cu excelenţa sau cu iubirea, ci se întâmplă ca acestea să fie atribute ale divinităţii omului.
Fiecare dintre noi doreşte, conştient sau inconştient, să fie mai mult decât este acum. Să îşi încorporeze în experienţa cotidiană o semnificaţie a vieţii din ce în ce mai sporită. Consider umil, din frageda mea experienţă de viaţă, că apogeul experienţei umane este contactul cu inteligenţa înaltă. Felul în care conceptualizez eu această inteligenţă este chiar ca sursa creaţiei. Forţa care a creat şi creează continuu Universul şi viaţa. Spre părerea mea de rău, tehnicile moderne de îndestulare a sinelui se îndepărtează agravant de acest adevăr ultim. Adicţiile dintre cele mai diverse, precum drogurile, obezitate informaţională şi munca excesivă sunt norma stilului de viaţă contemporan. În aparenţă, acestea umplu viaţa cu experienţă şi semnificaţie, dar compulsivitatea ce la caracterizează este aspectul problematic. Nu există libertate în compulsivitate. Iar intelectul înalt, dincolo de IQ, este flexibil, de sine stătător şi, eminamente, liber.
Societatea modernă reprezintă pentru individul interesat de noi culmi ale cunoaşterii atât un imbold, cât şi un impediment pentru explorarea inteligenţei înalte. Diviziunea muncii care şi-a atins apogeul în ultra-specializare ne oferă necontenit revoluţii tehnologice masive şi impresionante. Îmi pare, însă, că perspectiva largă şi cuprinzătoare s-a pierdut în fascinaţia pentru cercetările nişate. Umanitatea se agaţă de ştiinţă în ziua de astăzi la fel cum religia era suportul moral şi decizional al oamenilor înainte de Renaştere. Trebuie să recunosc terenul sensibil pe care mă aflu şi să accept nefondarea comparaţiilor între ştiinţă şi religie, de obicei. În schimb, referindu-ne la valoarea ultimă pe care o preţuiesc oamenii de gândire vestică curent, consider că nu este o aruncătură de băţ prea curajoasă să spun că Ştiinţa este Dumnezeul modernităţii.
Reflecţia filosofică unificatoare îmbinată cu pasiunea galopantă pentru senzaţiile vieţii îmi pare un stil de viaţă din ce în ce mai rar valorificat de oameni, ba chiar descurajat. Precum a spus şi Stephen Hawking: “Filosofia este moartă”. Găsesc disecarea intelectuală cinică şi automatizarea experienţei vieţii ca fiind tendinţe mult mai puternice în prezent. În aceste condiţii, intelectul înalt sustenabil nu are unde respira. Aerul este oricum rarefiat pe crestele excelenţei, alienarea şi mecanizarea societală fiind cu atât mai sufocante pentru un asemenea individ.
Deşi ultimul paragraf ar putea sugera altfel, sunt optimist în privinţa inteligenţei înalte sustenabile, situată incert, undeva între IQ şi divintate. Chiar dacă sunt de părere că atmosfera internaţională modernă nu favorizează explorarea deschisă, curioasă şi liberă a lumii, sunt convins că inteligenţa înaltă va găsi întotdeauna un culoar. Oricât de îngustă si întunecată ar fi strâmtoarea explorării, pereţii acesteia fie vor fi dărâmaţi de inteligenţa înaltă, fie vor fi luminaţi.