Înainte de a începe a-mi prezenta ideile spre a fi judecate, judecată de care nu mă tem, căci numai pe omul slab îl sperie ideea de a fi criticat, doresc să subliniez propria-mi cunoștință asupra faptului că eu, precum orice altă ființă imperfectă, sunt supus pericolului greșelii și a judecății incorecte. Țin, deci, a spune că nicidecum nu consider raționamentul ce-l voi prezenta ca fiind incontestabil, iar ideile din el pure adevăruri indenegabile, ele fiind nimic altceva decât simple considerațiuni.
Acest eseu este, desigur, despre hotarul cel mai de sus al inteligenței umane, pe care-l doresc a prezenta așa cum mi-l arată propria rațiune. Nu pot a-mi imagina intelectul superior ca necuprinzând următoarele: deșteptăciune propriu-zisă, bun simț, virtute și înțelepciune, pe acestea considerându-le înseși componentele unei minți luminate.
Îmi dau seama, căci este într-adevăr destul de evident, faptul că acești patru termeni pot însemna ceva pentru unii oameni și altceva pentru alții. Tocmai din această cauză doresc, înainte de a începe argumentarea crezurilor mele, să definesc sumar acești termeni, așa cum mi se arată mie.
Deșteptăciunea propriu-zisă o văd ca pe simpla capabilitate de a judeca rapid, de a face conexiuni complicate și de a înțelege eficace diverse subiecte relativ dificile. Consider că acest sfert dintr-un intelect uman înalt este singurul testat și cuantificat de testele de IQ, celelalte fiind, ce-i drept, mai greu de aflat.
Bunul simț îl privesc drept puterea unui individ de a distinge binele de rău, fapt ce mi se pare esențial pentru un intelect superior.
Virtutea se naște, în propria-mi viziune, din dorința omului de a face doar ce-i în favoarea binelui general, înțelegând prin aceasta evitarea minciunii și a violenței, protecția onoarei, a ta sau a altuia, ura de haos și lipsa voinței de plăceri dăunătoare. Eu însumi am ales a-mi ghida viața după cele douăsprezece virtuți ale lui Aristotel, prezentate în scrierea sa „Etica Nicomahică”. Desigur, nu le urmăresc fără a le fi judecat mai întâi, căci nu doresc a fi orbit, precum mulți alții, de impunătoarea imagine a anticilor.
Înțelepciunea, ultimul sfert al intelectului măreț, o văd a fi puterea unui om de a trăi în pace cu el însuși și cu exteriorul său, evitând astfel mânia și ura, precum și trufia, căci aceasta nu poate a crea pace, ci numai rău și haos.
Sper că se observă că aceste părți, pe care eu le văd drept componente ale unui adevărat intelect superior, nu sunt nicidecum strict individualizate, acestea contopindu-se pe alocuri și susținându-se una pe cealaltă, astfel fiind întărită importanța fiecăreia.
Spre a fi cât mai lesne de urmărit în argumentarea ideilor mele, aleg a împărți raționamentul ce urmează în trei alineate, fiecare alineat argumentând câte una din cele patru componente a unui intelect înalt, în afară de alineatul al doilea, în care am vorbit despre două diviziuni, căci așa am găsit mai intuitiv.
Omul este singura ființă privilegiată cu suflet rațional (fapt arătat de către René Descartes, a cărui demonstrație o consider corectă), rațiunea fiind ceea ce separă mintea umană de a tuturor necuvântătoarelor. Rezultă din acestea că intelectul uman este dependent de rațiune, fiind indeniabil faptul că o minte briliantă prezintă și o putere de rațiune, respectiv o logică dezvoltată. Deșteptăciunea propriu-zisă, precum am numit-o eu, reprezintă puterea unei persoane de a utiliza logica și rațiunea cât mai bine. Fără puterea de a folosi rațiunea și logica, omul nu este cu nimic peste un câine oarecare ce acționează instinctual, neghidat de intelect. Mi se pare evident că un astfel de patruped este intelectual inferior unui om normal. Din aceasta rezultă că superioritatea mintală este dependentă de deșteptăciunea propriu-zisă, aceasta, deci, neputând lipsi dintr-un intelect înalt. Această primă parte abia prezentată o consider drept cea mai importantă dintre cele patru diviziuni, căci, fără ea, existența oricărei din celelalte trei sferturi ar fi imposibilă, precum voi prezenta la finele eseului.
Omul este format din două componente: corpul și sufletul. Niciun om cu adevărat inteligent nu-și va neglija propria existență și de aceea va avea grijă de el însuși, atât corp, cât și spirit. Spiritul este înălțat de onoare, fără de care acesta seacă, iar onoarea nu poate exista fără virtute, căci un om ce nu acționează conform binelui și moralului nu poate fi onorabil. De aici, se observă obligativitatea virtuții pentru un intelect măreț. Pentru a face și a dori bine, ceea ce eu numesc virtute, trebuie, mai întâi, de a fi capabil a distinge, pe cât posibil, binele de rău. Din aceasta rezultă că un bun simț este necesar virtuții, care este, la rândul ei, obligatorie unei minți luminate.
Precum am mai spus, un om inteligent nu-și va neglija existența proprie. Din acest motiv, un om inteligent va trăi mereu în pace cu sine însuși și cu exteriorul său, astfel excluzând ura și mânia, ceea ce eu consider înțelepciune. Dacă un om prezintă ură și mânie, acestea îl vor consuma, făcându-i viața oribilă și nefericită. Fericirea este, totuși, un element esențial pentru o viață bună, așa că un om cu adevărat inteligent, dorind să trăiască cât mai bine cu putință, va îndepărta sentimentele negative ce creează displăceri nenecesare și va trăi in pace cu sine însuși și cu mediul înconjurător lui.
Aceste patru segmente, a căror necesitate într-o minte măreață, doresc să cred, am demonstrat-o, se află, consider eu, într-o înlănțuire, susținându-se reciproc. Înțelepciunea are nevoie de virtute, căci făcând rău nu poți a trăi în pace. Virtutea are nevoie de bun simț, căci nu poți a voi bine și a face bine, fără a cunoaște, mai întâi, binele. Bunul simț, la rândul său, are nevoie de deșteptăciune, căci pentru a distinge binele de rău este necesară gândirea rațională și procese logice de deducție. Precum vizibil, acestea se susțin reciproc. Astfel, dovedindu-și, încă mai mult, importanța în formarea intelectului înalt.
Din toată inima sper că m-am ferit de greșeală în cele scrise mai sus, căci nicidecum nu mi-am dorit a scrie fals. Nu neg, nici pe departe, că acestea sunt unicele criterii pe care o minte luminată este construită, dar atât mi-a arătat rațiunea-mi proprie.
Concluzionând, în cele scrise mai sus am acoperit trei puncte principale, unele mai vizibile ca celelalte. În primul rând, consider că testele de IQ vizează doar o singură parte a minții, care ce-i drept, crește probabilitatea existenței celorlalte, care, totuși, aparțin unei inteligențe dincolo de IQ. În al doilea rând, consider ca un intelect este cu atât mai măreț, cu cât acesta vizează următoarele patru categorii: deșteptăciune propriu-zisă, bun simț, virtute și înțelepciune, fiecare definite precum am scris la începutul eseului. În rândul cel din urmă, sper ca mi-am făcut clară credința că un om cu adevărat inteligent este, neapărat, un om bun, ce voiește bine și, de asemenea, sper că am demonstrat aceasta fără de greșeală.