Cuvânt înainte
IQ-ul este un factor care ne urmărește și ghidează percepția asupra sinelui și a importanței proprii în societate încă dinainte de a fi capabili să îi contemplăm gravitatea și impactul real sau să înțelegem rațiunea unei astfel de predispoziții mentale. Trăim într-o ideologie colectivă care tratează acest subiect într-un mod pendular și indefinit. Persoanele cu inteligență ridicată sunt tratate diferit, separat, fie într-un mod care le asigură evoluția, adică ridicate pe un piedestal care-i înstrăinează de ceea ce populația majoră consideră normal, fie într-un mod care îi predispune la diverse greutați mentale sau de socializare. Cu toate că audiența generală are ideea că indivizii cu un IQ ridicat au cu siguranță o inteligență înaltă, superioară (fapt care duce la efectele despre care vorbeam mai sus), mulți dintre aceștia nu-și ating nici potențialul propriu, dar nici pe cel considerat normal. În acest eseu, voi explora psihologia si filozofia acestui fenomen prin analiza apariției lui, a implicațiilor și a impactului acestuia (cu exemple din literatura universală).
Ce înseamnă inteligența înaltă?
Mulți dintre noi uită că acest tip de inteligență (IQ-ul) nu este unic, ci face parte dintr-o gamă mai variată de inteligențe care construiesc ființa umană. Astfel, individul este structurat diferit in funcție de inteligența dominantă, iar toate acestea dau complexitatea lui și creionează potențialul acestuia. Pentru a analiza această așa numită inteligență înaltă, trebuie stabilită definiția ei în relație cu subiectul propus. Pentru a-mi contura punctul de vedere cu privire la acest subiect, mi-e mult mai ușor să enumăr unele figuri din literatură care o reprezintă pentru mine. Astfel, inteligența înaltă este cea a lui Borges[1] izvorâtă din explorările lui nelimitate de un timp și spațiu, Camus[2] și lipsa fricii lui în fața unui Univers indiferent, Rimbaud[3] și propria dezumanizare. Cu ce se deosebesc aceștia de autorii pierduți prin secole? De ce ei au rămas ca rășina, imprimați în evoluția omenirii, când alții nu au fost personaje principale nici în a lor viață? Oare IQ-ul i-a separat de uitarea finală? Greu de crezut. Câte povești au fost publicate despre genii găsite pe stradă, hoinărind și lipsiți de gând, sau spălând rămășițele unor milionari fără idei sau viziuni… Se poate da vina pe societate în aceste cazuri (marginalizarea și înstrăinarea despre care vorbeam mai sus), dar nu e doar acesta cauza în toate poveştile. Poate Nabokov[4] sau Orwell[5] făceau notă discordantă de restul scriitorilor prin asumarea gândurilor și explorarea perspectivelor noi, mai îndrăznețe, poate îi separa experiența bogată de lecturi sau seriozitatea sau poate pur și simplu au avut noroc.
Ca să ne întoarcem la întrebarea inițială, inteligența înaltă este, pentru mine, o combinație variată între trei inteligențe majore, și anume IQ-ul, prima inteligență care ne este dezvăluită (în unele cazuri, și ultima), EQ-ul, inteligența emoțională cu care navigăm în papucii altor indivizi și disecăm trăirile altora, și inteligența socială, cu care ne construim podurile între Universul interior si cel exterior. În literatură, IQ-ul ridicat sau mediu este de preferat pentru unele tipuri de texte, dar nu neapărat toate (de exemplu, pentru unele tipuri de povestiri, mai ales cele destinate copiiilor, sau pentru poezia liberă, poate fi destul pura emoție). EQ-ul este o poveste diferită, întrucât acesta construiește întreaga esență a scrierii beletristice, și anume transmiterea unei emoții și trăirea prin ochii personajelor. Autorul trebuie să fie „povestitor, profesor, vrăjitor – dar vrăjitorul din el predomină și il face un scriitor mare”[6], rolul lui principal este de a vrăji cititorul prin anticiparea reacției și dorințelor acestuia, iar asta necesită o înțelegere a emoțiilor caracterizată de EQ. Ultima pe listă este inteligența socială, care este mai mult sau mai puțin un spațiu gol unde orice altă inteligență este binevenită. Am ales aceasta în mod special, deoarece, în general, cred că este printre cele mai importante, poate mai puțin în literatură, unde asocialul tipologiei lui Chinaski[7] este verosimil. Dar, în alte arii, modul în care te întelegi cu ceilalți și capacitatea ta de a funcționa cât de cât într-o conversație sau într-o situație socială neprevăzută este cu siguranță un factor al inteligenței ridicate. Astfel, un profil ideal (aproximativ) al inteligentului este alcătuit din aceste trei caracteristici, IQ-ul, EQ-ul și inteligența socială. Dintre acestea, consider că IQ-ul este cel mai neimportant, din două motive, pe care le voi dezvolta in următorul subpunct.
De ce nu este necesar un IQ ridicat?
În primul rând, IQ-ul este, cel puțin în teorie, predeterminat, în sensul în care, după vârsta aproximativă de 8 ani, rămâi cu ce ți s-a dat. Dacă eu, dintr-o dată, decid că tânjesc să fiu un intelectual, IQ-ul este singura mea limită, întrucât EQ-ul și inteligența socială se pot dezvolta. Din moment ce acesta reprezintă un număr pe care nu-l putem schimba, nu există vreun motiv valid pentru care ne-am bate capul cu el. Obsesia IQ-ului a reprezentat o preocupare constantă a întrebărilor filozofice: explorarea și înțelegerea acestuia sunt mai mult exerciții ale minții, încercări de a ne convinge că ne înțelegem creierul și limitele, dar cunoașterea acestor dimensiuni nu este obligatorie. Ceva care nu poate fi schimbat ne irosește timpul dacă nu avem un motiv filozofic, neurologic sau o nevoie de validare, asigurare pentru a-l justifica. Dacă ne concentrăm pe acest fapt imobil, nu ne concentrăm pe ce putem schimba și ce ne e în putere sau ne demotivăm, fapt care întoarce multe minți din acest joc al cunoașterii și al inteligenței înalte.
În al doilea rând, este necesară o definire a IQ-ului. În înțelegerea mea, un IQ ridicat nu îți dezvăluie o perspectivă ascunsă sau inaccesibilă altora asupra unui concept, dar se deosebește prin viteza necesitată pentru a face conexiunile. O persoană cu un IQ mediu va vedea și aplica metafora oii fantastice a lui Murakami[8] sau peștele (blestemat) al lui Hemingway[9] mult mai lent decat o persoană cu un IQ ridicat (considerând că ambele persoane au avut aceeași expunere la acest tip de literatură). Nu e ca și cum prima persoană nu poate înțelege conceptele. Dacă îi sunt explicate adecvat sau dacă alocă destul timp, va ajunge la aceleași concluzii ca a doua persoană, diferența majoră fiind cea a timpului necesar.
Din aceste motive, IQ-ul nu este necesar (mai ales în zilele tehnologiei) pentru a înțelege. Este un catalizator și cu siguranță are multe avantaje, dar nu există vreo limitare în ceea ce-i privește pe cei situați în partea încadrată ca normalitate în studiile demografice, existând, de altfel, destule exemple care susțin afirmația aceasta (de exemplu, Richard Feynman)[10].
O abordare extinsă
Pe lângă acest tip de inteligență înaltă, există situații în care definiția alternează prin nuanțe sau chiar se desprinde total de cea propusă la început. Cea de mai sus este interpretarea mea, prin care inteligența înaltă vizează nevoia de cunoaștere, de explorare, înțelegere și modelare a realității, dar nu este nici pe departe unica. Inteligența înaltă poate fi exemplificată prin nume ca al lui Van Gogh[11] și spiralele lui, care devin iluzii optice sau jocuri psihologice pentru vizionar, al lui Beethoven[12] și matematica din spatele operelor pe care le-a compus după ce a surzit sau chiar și prin cântecele trupelor precum Pink Floyd[13] sau The Doors[14], aceștia jucându-se cu stările emoționale ale audienței și cu metafore care își schimbă semnificația după povestea versurilor sau intensitatea notelor.
În acest sens, inteligența înaltă poate însemna abilitatea de a stârni emoție în omul de la celălalt pol al conversației. Poate însemna pacea interioară a unui individ separat de societate și plăceri profane, poate exista în cele mai haotice şi nedezvoltate colțuri ale lumii sau ale minții. Totul stă în punctul de referință de care ne legăm argumentele, iar exact din acest motiv inteligența înaltă este separată, și nu dependentă, de IQ, ci este dimensiunea în care ne croim percepția, este adunătura de cuvinte a cărei substanță o exploatăm.
Cuvânt final
Există un motiv pentru care suntem Homo sapiens sapiens. Toți avem darul gândirii, conștientizării, contemplării, iar pura existență a acestui dar ne atribuie inteligența înaltă. Pe lângă faptul că termenul de inteligență înaltă este subiectiv și foarte interpretabil, după cum am demonstrat, faptul că subconștientul nostru are potențial infinit (dacă îl depărtăm de timp) este o dovadă a inteligenței. Ce facem cu această inteligență, cu acest potențial, ține de fiecare, din moment ce doar noi putem defini termenii existenței proprii.
[1] Jorge Loui Borges, scriitor argentinean al secolului XX-lea. In eseu sunt de referință Cartea de nisip, publicată original in 1975 si El Aleph, 1949.
[2] Albert Camus, filozof si scriitor din Algeria, faimos pentru teoria lui existențialistă despre natura sensului vieții.
[3] Arthur Rimbaud, poet francez cunoscut pentru influențele lui simboliste.
[4] Vladimir Nabokov, scriitor rus cunoscut pentru Lolita, 1955.
[5] Eric Arthur Blair, cunoscut dupa numele George Orwell, autorul carțiilor 1984,1949 si Ferma animalelor, 1945.
[6] Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, eseu.
[7] Alter ego-ul autorului Charles Bukovski, apare în cărți precum Femei, 1978 Dragoste la 17,50$, 1972 sau Șuncă pe pâine, 1982.
[8] Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, 1982.
[9] Ernest Hemingway, Bătrânul și marea, 1952.
[10] Richard Feynman, fizician american, crezut să fi avut un IQ de 125.
[11] Vincent van Gogh, pictor olandez cunoscut pentru picturi precum Noapte înstelată sau seria Floarea Soarelui.
[12] Ludwig van Beethoven, compozitor german care a surzit în ultima parte a vieții.
[13] Pink Floyd, trupă rock cunoscută pentru albumele The Wall, 1979 si The Dark Side of The Moon, 1973.
[14] The Doors, trupă rock cunoscută pentru melodii precum Riders on a Storm, 1971 sau Light my fire, 1967.