La 100 de metri sub granița dintre Franța și Elveția, imprevizibilul este la ordinea zilei, contradicțiile se dovedesc revelatoare și explicații se găsesc pentru fenomene invizibile. Subteranul, așa cum l-am descris, adăpostește cel mai mare laborator din lume pentru cercetarea particulelor elementare: CERN, sau Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară. Dintre reprezentanții celor 23 de țări implicate în activitatea centrului, Bogdan Blidaru a adus la suprafață o parte din experiența lui, pentru ochii noștri neobișnuiți cu profunzimea fizicii.
A view of the Large Magnet Facility in Building 180
Sursa: http://cds.cern.ch/record/1511082
Cum arată o zi din viața ta în cadrul CERN?
Bogdan Blidaru : Zilele nu au un tipar, ci variază extrem de mult în funcție de dispoziția personală și de lucrurile pe care le am de făcut. Am senzația că diminețile sunt mereu mai grele. Cafeaua le face mai dulci, așa că încep ziua la birou, citind reviste de specialitate și răspunzând la mailuri. Pentru a fi mai bine înțeles, voi explica ce înseamnă CERN. Este centrul de cercetare care operează cel mai mare accelerator de particule din lume. Suntem interesați de modul în care funcționează lumea la nivel fundamental, al particulelor care alcătuiesc atomii. Cum nu avem un microscop atât de puternic încât să le vedem, construim detectori care ne ajută să le identificăm. La CERN sunt patru mari ansambluri de detectori, în care ciocnim particulele între ele și încercăm să înțelegem rezultatul.
Pot să am zile în care stau singur în laborator și lucrez la un experiment personal; sau zile în care îmi aduc contribuția la proiectele importante derulate, precum ATLAS și ALICE. Dacă sunt „on-call duty”, asta înseamnă că lucrez în camera de comandă a experimentului și mă asigur că totul merge bine. În plus, timp de doi ani, acceleratorul va fi închis și în curs de perfecționare, așa că lucram cu toții la dezasamblarea și reconstruirea lui.
Pentru cei mai mulți dintre liceeni, fie și gândul la deciziile importante pe care urmează să le luăm, printre care și domeniul în care vom profesa, ne dă dureri de cap sau mini-atacuri de panică. Cum ai ales tu fizica, mai presus de orice alt domeniu?
B.B. : Alegerea pentru mine a fost destul de simplă. Întotdeauna am avut o înclinație deosebită spre fizică și am citit destul de multe cărți din domeniu. Nu prea înțelegeam mare lucru din ce citeam, pentru că încă nu aveam aparatul matematic care să mă ajute să aprofundez pe deplin de ce lucrurile sunt așezate într-un anumit mod în lumea înconjurătoare. Știu doar că eram curios, aveam întrebări. Lucruri simple, dar cu explicații complexe: de ce este cerul albastru ziua și negru noaptea?; cum funcționează curentul electric? Mulţi „de ce” și „cum”. Alegerea facultății nu a fost simplă. Am ales să rămân cu colegii în țară și să urmez o carieră de inginer. Am iubit dintotdeauna să șurubăresc.
Cu toții am fost expuși, mai mult sau mai puțin, imaginii idealizate a omului de știință. Încă din copilărie, desenele animate precum „Laboratorul lui Dexter” ne-au „ajutat” să ne familiarizăm cu unele caracteristici ale savantului, cum ar fi interiorizare, nevoie de singurătate sau chiar aroganță. Recunoști aceste trăsături, într-adevăr stereotipe, în mediul în care lucrezi?
B.B. : Totul depinde de savant. Într-o oarecare măsură este adevărat. Uneori și eu sunt, poate, mai singuratic, mai arogant, dar asta doar pentru că știu că așa pot găsi răspunsul la o întrebare. Așa operez uneori. Ce-i drept, asta se manifestă mai puternic la fizicienii teoreticieni. Cei care stau într-un fotoliu și gândesc ecuații complicate. Marea majoritate a învățat să lucreze în grupuri și a descoperit că așa se ajunge la rezultate mai ușor – în definitiv, CERN este numită o colaborare.
Cu aluzie la opera lui John Green, „de 19 ori Katherine”, în care ex-copilul-minune Colin este în căutarea unei teorii care să îl scoată din anonimat, ai simțit vreodată că ai un moment Evrika?
B.B. : Depinde ce înseamnă pentru fiecare un moment Evrika. Nu am avut un moment Einstein până acum și cred că puțini au avut de-a lungul timpului. Pentru mine progresul reprezintă realizări mici și multe. Eu mă mulțumesc să pun o piesă în plus la puzzle și să las pe altcineva să vadă imaginea de ansamblu. Dar nici aceia care își doresc să aibă astfel de realizări mari nu ar putea vedea puzzle-ul în întregime dacă ceilalți nu ar pune bună parte din piese cap la cap.
Am avut și încă am dese momente în care realizez răspunsul la o problemă care mă obseda. Studiez ceva și observ că datele nu reproduc ceea ce m-aș aștepta. De aici, începe goana după explicații, după răspunsul care vine atunci când nu te aștepți.
Crezi că particulele pe care le studiezi pot influența în vreun fel viața omului rupt de lumea științei? Sau, pentru cei din exterior, sunt doar detalii de trecut cu vederea?
B.B. : Toată lumea se întreabă asta. Construcția acceleratorului de la CERN a costat aproximativ 10 miliarde de euro și în fiecare an încă un miliard se duce pe mentenanță. Aceștia sunt banii celor din EU, deci banii tăi și ai mei. Cu ce ne ajută pe noi CERN? Simplu, cu mare parte din tehnologia pe care o vedem în jur: telefoanele mobile de astăzi au electronice precum tranzistori, semiconductori și capacitori, perfecționate la CERN pentru a servi în crearea unui nou detector sau a unei tehnologii de transmisie de date; internetul a fost dezvoltat din dorința de a comunica rezultatele din fizica particulelor mai ușor; scannerele de la aeroport sunt tot o producție CERN. Și multe altele, am dat doar câteva exemple!
Raluca Mirea, Bogdan Blidaru