Poveste
Stãteam și o priveam
cum zâmbea,
ȋn timp ce ea mã sorbea din pai.
– Cum te cheamã?
Vocea ei prin vene-mi fugea,
ȋn timp ce eu, ȋn ochii ei pierdut,
ȋn litere cãutam sã mã adun.
I-am spus un nume,
familiar cândva.
Ea a zâmbit,
m-a sorbit din nou,
apoi m-a lãsat ȋn pletele ei,
timid,
sã mã ascund.
Aș fi vrut s-o-ntreb
lucruri banale,
doar ca s-o aud vorbind,
și ca sã știe
cã ȋn fața ei stã un om,
nu doar un sentiment aprins.
Dupã un timp,
și-a dus mâna stângã ȋn pãr,
aducându-mã ȋnapoi,
la masa noastrã.
– Ȋmi place aici, spuse șoptit.
Am pirivit ȋn jur, grãbit,
ca un puști scos la tablã,
și fãrã temã
și fãrã habar.
Câteva cuvinte
s-au grãbit sã mã ajute,
dar fãrã succes.
Ea m-a privit dojenitor,
apoi a suflat spre mine vorbe
ce nu le-nțelegeam,
dar care bãteau ȋn mine
a fericire.
Nu-mi amintesc
de am spus și eu ceva,
nu-mi amintesc nici cât
am mai stat ȋn noapte pierduți,
ȋmi amintesc doar
liniștea ce ne dãdea târcoale
și timpul
ce se stingea din lumânare.
Au trecut niște cine de atunci,
niște ani,
mãsurați ȋn zâmbet,
niște amintiri, mãsurate ȋn noi,
și ȋncã mã-ntreb
de am nimerit formula
ce magia mi-a arãtat-o.
Ȋncã mã-ntreb de e vis
când ȋn pãrul ei
m-ascund de lume,
iar ea din mine privește,
și mã-ntreabã mulți
cum, de ce
și ce am fãcut de mã iubește.
Nu știu.
Dar și eu,
mult, numai pe ea.
focul
aprinde-mã de mânã
ține-mã,
ca pe o scânteie,
ce ȋn palma ta se naște,
suflã cu șoapte,
crește-mã,
ca din mine, sã cresc,
sã te-ncãlzesc
și sã ȋnțeleg privindu-te
cum ȋmi zâmbești,
de ce ești tu
și eu
de ce-s.
Perspectivã
M-am așezat obosit pe iarbã,
dar nu era iarbã ci pãmânt,
M-am rezemat de un copac,
dar nu era copac ci piatrã.
Am ȋnchis ochii sã mã adun,
dar nu mã adunam ci mã risipeam.
M-am prins de o rãdãcinã,
dar nu era rãdãcinã ci o creangã putrezitã.
Apoi deodatã liniște se fãcu.
Dar nu era liniște ci absențã.
O picãturã rece cãzu pe mine,
dar nu era picãturã ci o caisã.
Ea mã aduse ȋnapoi la realitate.
Dar nu era ȋnapoi ci ȋnainte.
Am desfãcut caisa ȋn douã bucãți și un sâmbure,
dar nu era sâmbure ci inima mea.
Am mâncat bucațile cãrnoase,
dar nu erau cãrnoase ci aripoase.
Sâmburele ce nu era sâmbure,
l-am spart ca sã eliberez miezul.
Iar miezul l-am plantat.
Examinare
De m-aș fi oprit ȋn fața ta
ȋntr-o zi când timpul ți-ar fi permis,
și mi-aș fi dat jos pielea,
ca pe un sacou prãfuit,
și de aș fi deschis
barele osoase,
ca privirea ta ȋn mine sã vadã,
și de aș fi ȋnlemnit,
ca un copac fãrã scoarțã,
ca tu sã vezi seva
ce curge cu stropi mãrunți
ȋn mine, de tine ȋntrebând,
și de aș fi ȋntins
crengile spre umbra ta,
oare ai fi lãsat sã alunece
și tu spre ele,
o razã ȋnmuguritã
ca rãdãcinile obosite
ȋn odihnã sã se-nfigã?
Meniu
te privesc ȋnotând ȋn ceașca mea de cafea,
ȋntind pe pâine trupul tãu alb și ȋl ning cu sare,
ȋți gust coaja moale de mãr ionatan,
topesc pe buze-mi aroma ta de cireș,
ȋți șoptesc cu dor rece când tu fierbi ȋn lingura de supã,
te sorb când te scalzi ȋn piscina platã,
ȋți admir carnea perfectã, ȋntinsã pe patul meu de legume,
te torn ȋn paharul cu gheațã, sângele sã mi-l clocotești,
te redescopãr zilnic ȋntr-o altã formã, șuierând ȋn cuptor povești.
iubirea mea
te iubesc cu fiecare byte al memoriei mele
ce ȋmi amintește
cã te iubeam cu inima-mi de cretã
ce de pe asfalt ȋți spunea
cã te iubeam
ȋn poze alb-negru
ce ca niște tablouri
peștera din mine
ȋncãlzeau
și ȋmi aminteau de potopul
ce ȋl ascultam
nopți ȋnghețate sub cerul liber
când stelele se sãrutau adolescentine
și ȋmi aminteau
cum te priveam ȋn particula din mine
și te iubeam
când noi nici nu existam
Transformare
Ne știm de atâta vreme
cã mâinile ce ne țineau ȋmpreunã,
au ancorat pãmântul
și de coaste ni s-au lipit.
Ne șoptim sãruturi de veacuri,
ȋncât plãmânii, ca douã insule,
ȋn uscat s-au unit.
Inimile timide odinioarã,
acum cu aceași pași
ȋn vene ni se contopesc.
Am evoluat fãrã sã știm,
și dacã privim ȋn urmã,
patru urme depãrtate,
ȋn douã acum s-au cuibãrit.
De-am arunca spre viitor,
ochiul tãu stâng,
cu ochiul meu drept,
gustul secundelor prin plisc
l-am simți.
Ne facem loc –
eu alunec ȋn tine,
tu te topești ȋn mine,
și ȋn rãsãrit ne oglindim –
eu mã vãd pe tine,
tu te vezi pe mine,
ȋn același schelet ne ȋmpletim.
Dragostea ca un mãr
Suntem un mãr
ce a fost tãiat ȋn douã
iar jumãtãțile
strãine
nu se mai oglindesc.
Eliberate,
stȃngaci, se rostogolesc
pe unde drumul
le duce.
Și cu coaja-n jumate,
încet,
timpul le ruginește,
iar semințele și ele
pe pãmȃnt
se pierd.
Din ele copaci,
fãrã trecut,
și ramuri ȋnflorite,
apar.
Iar fructe vor cãdea
iarã,
ȋnsa din jumãtãți
ce se usucã
ȋn depãrtare,
niciodatã ȋntregul
nu se va ivi.
Așa cum nici noi
zemos
nu vom mai curge
pe buzele
iubirii.
Momente
Mi-a zis Iubirea, fãrã sã mã priveascã,
ȋn timp ce eu ȋnotam nedumerit
ȋn amintirea ei:
– Știi, fiecare femeie trebuie iubitã ȋn felul ei.
Și copacii ȋmbrãțișeazã diferit cerul.
S-au scurs multe ȋmbrãțisãri
ȋn gol
pânã când am ȋnțeles
cã nu crengile ȋmi lipseau,
ci direcția ȋn care ele creșteau.
Dor
Ți-aud vocea
ȋn fiecare rãmas-bun rostit,
ȋți vãd chipul
ȋn fiecare portret prãfuit,
te simt pe piele
cu stropi reci cum mã trezești,
ȋți simt parfumul
ȋn fiecare sãrut ȋn care tu nu ești,
ȋți vorbesc mereu
când buzele-mi ȋn surâs se duc,
te țin ȋn palmã,
stângaci, când ceasul oprit ȋl ascult,
te pierd ȋn vise,
unde fãrã sã vreau te-am dus,
mã pierd și eu,
ai fost, am fost și nu-s.
Momente
Am ȋntrebat-o,
ȋn timp ce se umplea cada,
dacã eu sunt iubirea pentru ea.
Ea m-a privit,
și-a dat pãrul dupã ureachea stângã,
apoi lãsându-și halatul sã alunece pe gresia rece,
a pãșit prin spuma ce creștea nestingheritã.
– Iubirea e sentimentul suprem,
ȋncepu ea, aprinzând o lumânare.
Nu poți sã o divizezi. Ca și o carte.
E completã doar cu toate paginile ȋntregi.
Aprinse apoi și restul lumânãrilor
și de pe perete
umbra ei mã chema
sã mã scufund și eu.
Azi privesc cada goalã
și zâmbetul ei chemãtor
ȋmi bate și acum ȋn piept.
Pentru mine,
dragostea nu e un roman.
Pentru mine,
dragostea are doar o paginã.
Ca o poezie.
Robert Kolumban