Cu mama, prin telefon

A XV-a ediţie a Bienalei de arhitectură de la Veneţia 2016 – văzută prin lentila Iphone

 

Bienala de la Veneţia este o manifestare artistică care datează încă din 1895, ce cuprinde expoziţii şi evenimente în domenii asociate artei contemporane, precum teatru, dans, film şi arhitectură. Partea de arhitectură a bienalei veneţiene are loc o dată la 2 ani şi oferă o oportunitate arhitecţilor şi designerilor de pretutindeni de a se familiariza cu ultimele concepte, strategii, materiale, teorii, proiecte, tehnici ş.a.m.d. din domeniu. Din acest punct de vedere, problematica tratată este atent ghidată la fiecare ediţie de către un curator, în genere un arhitect arhi-cunoscut, vizionar şi preferabil deţinător al unor premii cu rezonanţă în domeniu. În cadrul ultimelor ediţii, tematica a fost complexă, dar şi apropiată de vizitator, variind de la teme cu profund caracter social, la teme preponderent tehnice: 2010 – „People meet in architecture”, curator Kazuyo Sejima (SANAA – premiul Pritzker 2010 – un fel de Nobel al arhitectilor, ş.a.), 2012 – „Common ground”, curator David Chipperfield (David Chipperfield Architects, premiul Mies van der Rohe 2011, RIBA Royal Gold Medal 2011 ş.a.), 2014 – „Fundamentals”, curator Rem Koolhaas (OMA, AMO, premiul Pritzker 2000), 2016 – „Reporting from the front”, curator Alejandro Aravena (Alejandro Aravena Architects, Elemental SA, premiul Pritzker 2016) şi, în 2018, Yvonne Farrell şi Shelley McNamara (Grafton Architects, premiul RIBA 2016, Mies van der Rohe 2015 ş.a.).

Astfel, în 2016, în perioada 28 mai – 27 noiembrie, s-a desfăşurat cea de-a XV-a ediţie a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia, al cărei curator, Alejandro Aravena, arhitect şi militant contemporan, a generat o temă care a oferit vizitatorilor o privire critică asupra evoluţiei arhitecturii şi a dorit să sublinieze nevoia de a genera un răspuns la fel de eficient aplicat comunităţilor şi indivizilor, prin care să se confirme că arhitectura este unul dintre instrumentele esenţiale pentru organizarea spaţiului în care aceştia trăiesc şi lucrează. Acesta priveşte, în general, arhitectura ca pe un mod activ de a ajuta oamenii, nu doar ca pe o formă plăcută din punct de vedere estetic, perspectivă uşor sesizabilă în exponatele şi discursurile acestei ediţii. Reporting from the front „a vorbit” despre încercările la care arhitectura este supusă în diferite părţi ale lumii şi răspunsurile care se pot ivi, iar fiecare ţară a fost invitată să prezinte lupta pe care o duce în arhitectură, împotriva „inerţiei realităţii” (Aravena). Desigur că accentul a fost pus pe îmbunătăţirea calităţii vieţii prin arhitectură, pentru care se pot găsi exemple în societăţi cu condiţii modeste, chiar limită în unele cazuri. Astfel, Bienala a adus în faţă lucrări care tratează teme precum: segregare, inegalitate, suburbie, migraţie, nevoia de locuinţe, trafic, gunoi, poluare etc. În acest spirit, expoziţiile şi instalaţiile s-au desfăşurat în mai multe locaţii: unele permanente, precum Giardini (locaţia iniţială, care cuprinde 30 de pavilioane ale diferitelor ţări participante, construite de arhitecţi celebri) şi Arsenale (fostele şantiere navale, aprox. 50000 mp), şi altele secundare, temporare, în puncte dispersate prin oraş.

Felul inedit în care am experimentat această Bienală poate fi înţeles doar printr-un scurt istoric al participărilor mele la Bienalele de până acum.

2008 a fost prima, cea care mi-a lărgit orizonturile şi mi-a ascuţit pasiunea. Acest lucru nu s-a realizat neapărat prin informaţia acumulată, din cauza faptului că în anul 2 de studii e greu să percepi radiaţiile şi complexitatea unei astfel de manifestări, ci prin caracterul vizual, prin percepţia intuitivă, pe moment, la nivel inconştient. Îmi amintesc că nu ştiam la ce să mă aştept şi m-a frapat cantitatea de informaţie aferentă fiecărei instalaţii sau expoziţii. Având în vedere că a fost o excursie ghidată de către profesorii noştri de la Universitate, ne-am bucurat mai mult de timpul petrecut cu colegii într-un oraş fermecător decât am reuşit să iniţiem nişte prime discuţii critice pertinente. Următoarele incursiuni au fost în 2012 şi 2014, ambele experimentate cu interlocutori din domeniu (colegi, profesori etc.).

2016 a avut un singur interlocutor – mama.

Un detaliu important îl reprezintă faptul că Bienala este un parcurs epuizant – încărcare vizuală, flux informaţii, chiar şi fizic. În majoritatea întâlnirilor cu aceasta, am fost un student-turist care alerga să bifeze locaţii, lucru nu neapărat rău, deoarece astfel am descoperit multe zone necomerciale ale oraşului fabulos în care aceste evenimente au loc. De data această însă, Bienalei i-am alocat două zile, câte una pentru fiecare locaţie, iar restul zilelor le-am petrecut printre alte obiective arhitecturale (expoziţii, galerii etc.) precum şi (dinadins) în sfera comercialului şi predictibilului, ţinând cont de context.

Parcursul nostru, deşi nu în acelaşi ritm, a fost următorul:

1.BIENALA – PERCEPŢIE ŞI PARCURS

ZIUA 1 – Giardini

Am început cu Giardini, gândindu-mă că va fi mai uşor de asimilat aportul fiecărei ţări şi va fi o introducere mai plăcută în ceea ce înseamnă vizitarea Bienalei; de aici, pot înşirui o ordine de parcurgere a pavilioanelor, exerciţiu de analiză pe care îmi place să îl fac cu fiecare vizită în scopul corelării informaţiilor şi a confruntării cu alţi colegi: Elveţia, Danemarca, Venezuela, Ţările Nordice, Japonia, Canada, Marea Britanie, Franţa, Australia, România, Brazilia, Serbia, Italia – expoziţia centrală. Mi se pare interesant că dintre acestea am favorite din punctul de vedere al arhitecturii pavilionului în sine şi mă aştept ca şi conţinutul acestora să se supună aceleiaşi ordini preferenţiale. Desigur, acest lucru nu se întâmplă neapărat, însă creează un dialog între conţinător şi conţinut.

Anul acesta, favoritul meu a fost de departe pavilionul Australiei, care a inclus o piscină la interior, o frontieră personală ce subliniază rolul social şi coeziv extrem de important pe care îl are acest program, o forţă vitală în societatea australiană, în jurul căreia şi-a dezvoltat discursul. Acest microsistem trăia constant prin relaţia cu apa, plurală din perspectiva mea: relaţie directă cu apa piscinei, relaţie vizuală cu canalul deasupra căruia pavilionul stă în consolă. Puţine spaţii pot reprezenta atât de simplu şi concis identitatea unei naţiuni.

Pavilionul Australiei – piscina ca factor de coeziune socială

Pe lângă acesta, am mai remarcat Elveţia, unde Christian Kerez a produs o instalaţie-nor habitabila/explorabilă, al cărei ţel era să ridice întrebări controversate despre cum arhitectura este produsă şi experimentată, Ţările Nordice, în care era manipulată relaţia dintre spaţiul exterior şi cel interior (prin piramida puternic expresivă prezentată, un zigurat ale cărui trepte mimează dimensiunile celor din exterior şi invită la dezbatere şi interacţiune, spaţiul construit devenea o extensie a spaţiului exterior), precum şi Danemarca, ale căror exemple impecabile de arhitectură se refereau la programe clar conturate, într-un context economic şi social foarte bine definit.

Pavilionul Elveţiei – structură handmade care invită la experiment şi generează relaţii interior-exterior

 

Pavilionul Venezuelei – dialog interior-exterior (arh. Carlo Scarpa)

 

Pavilionul Țărilor Nordice – relaţia exponat-spaţiu conţinător (arh. Sverre Fehn)

 

Pavilionul Danemarcei – complexitatea programului şi complexitatea de programe

 

Pavilionul României, Selfie Automaton, a imaginat un spectacol predefinit, care a propus în primul rând o reflecţie asupra caracterelor şi acţiunilor blocate în automatisme, prin manipularea ciclică a unor tipologii umane, a unor animale fantastice, cutii muzicale şi altele. Vizitatorul devenea astfel maestru păpuşar, un actor pe o scenă publică şi transparentă, care prin puterea imaginaţiei proprii, recompunea un portret.

Pavilionul României – vizitatorul este actor într-un spectacol predefinit

 

Pavilionul principal – evitarea banalului prin simplitatea şi puritatea formei (Aires Mateus)

 

ZIUA 2  –  Arsenale

Entuziasmul personal pentru Arsenale este real şi intens de fiecare dată, aceasta fiind locaţia care argumentează gradual discursul Bienalei. Aici, impactul a fost puternic încă din spaţiul de primire, unde planul de deasupra capului era definit grav, apăsător, din materiale reciclate. În acest spaţiu impunător, dar în acelaşi timp poetic, greutatea plafonului şi filtrarea luminii începeau argumentarea temei.

Acces dramatic Arsenale – tratarea planului de deasupra capului+lumina

 

Din explozia de informaţie de aici, ceea ce mi-a rămas încă activ în memorie sunt următoarele: Al Borde (Ecuador) – 9 proiecte în care erau prezentate costurile per metru pătrat, precum şi resursele întunecate care modelează parcursul investiţiei; sculpturile masive ale Marte.Marte Architects, care mizau pe expresia esenţialului în proiecte, pusă în valoare prin lumină; machetele Ceciliei Puga, care utilizau tehnologia pentru a înţelege şi a asimila contextul local (Chile), ca fundal pentru un discurs internaţional; traseul unor obiecte reciclate, structuri şi teste de rezistenţă din materiale inedite; prezenţa, pentru prima dată, a unui birou de arhitectură românesc la Arsenale (ADNBA), cu propuneri de evitare şi depăşire a banalului în dezvoltările imobiliare şi multe altele.

Proiecte Marte.Marte (stânga, centru) și machete Cecilia Puga (dreapta)

 

Dezvoltări urbanistice şi teste inovative de forme şi materiale

 

Participarea biroului românesc de arhitectură ADNBA – depăşirea banalului în dezvoltarea imobiliară

 

În plus, m-a bucurat să văd în realitate şcoala plutitoare realizată de NLE Architects pentru comunitatea defavorizată din Makoko, Lagos, Nigeria, datorită succesului, dar şi problemelor întâmpinate de această structură salvatoare (s-a dărâmat în timpul unei furtuni).

2.RESTUL ZILELOR: Punta della Dogana, cu noile adăugări realizate de Tadao Ando, Fondazione Querini Stampalia, Fondazione Berengo, Palazzo Franchetti – expoziţie Zaha Hadid, în onoarea a 4 decenii de carieră + un film BBC fascinant despre pasiunea acesteia pentru Kazimir Malevich – Peggy Guggenheim, unde mă întorc de fiecare dată să îl văd pe Eduardo Chillida, expoziţie invenţii Leonardo da Vinci, şi, nu în ultimul rând, Valpolicella Ripasso.

Având în vedere mesajul puternic social şi adaptat locului al Bienalei, precum şi experienţa acumulată ca arhitect, m-am aşteptat ca de această dată înţelegerea acestuia să fie mai facilă. Mesajul a fost destul de clar, însă cred că pe mine mă marchează aceste experienţe preponderent vizual. Bienala nu mă influenţează palpabil imediat, nu există un efect imediat, însă influenţa acesteia la nivel inconştient este motivul pentru care încerc să revin cu fiecare ediţie.

În plus, pe lângă interesul profesional pentru Bienală, anul acesta m-a interesat să observ şi percepţia unui om care nu e din domeniu, percepţie pe care o las, în încheiere, mai jos:

Până nu demult, percepeam Veneția doar prin ochii turistului care caută o simplă destinație turistică; unul dintre cele mai romantice orașe construite vreodată de mâna omului, canale pe care te poți plimba cu gondola trecând pe sub nenumăratele poduri care îți încântă privirea, arhitectura impozantă a palatelor și bisericilor construite în acest oraș, care aduc istoria în gândurile și în atenția vizitatorilor; un oraș romantic, pe care cu siguranță îl regreți când te afli în avion, înapoi spre casă!

Aici, cea mai frumoasă experienţă este să te plimbi pe străzile oraşului. Obiectivele turistice sunt foarte interesante şi bine întreţinute, dar farmecul Veneţiei îl descoperi explorând labirintul de străzi, poduri şi canale. Este absolut impresionant modul în care acest oraş a fost construit şi cum reuşeşte să păstreze o atmosferă din alte timpuri.

În 2016, vizita mea la Veneția a avut însă un alt scop, nu neapărat turistic, ci acela de a vizita bienala de arhitectură, a cărei temă, „REPORTING FROM THE FRONT”, invită la reflecții profunde asupra existenței și misiunii umane.

Nefiind arhitect, percepția acestui eveniment are și alte valențe decât cele artistice, un puternic mesaj către omenire, o luptă pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii și rolul important al fiecăruia din noi de a schimba cursul lucrurilor într-un sens pozitiv.

Impresia este că fiecare ţară este invitată să împărtăşească cu restul lumii lupta pe care o duc arhitectura și arhitectul în sine pentru soluționarea temelor complexe ale realității cu care ne confruntăm zi de zi.

Majoritatea proiectelor prezentate la Veneția în anul deja trecut sunt realizate din materiale simple (lemn, piatră, ciment), pe baza desenelor și planurilor care ilustrează cel mai bine munca de zi cu zi a arhitectului.

Am rămas impresionată de imaginea complexă oferită de pavilioanele țărilor participante și, evident, am poposit îndelung în fața pavilionului românesc; acolo, spre surprinderea mea, nu m-am simțit un simplu vizitator cu rol pasiv, contemplativ, ci m-am transpus într-unul activ, participativ, plasat în relaţii spaţiale diferite, cu personaje întruchipate de marionete cunoscute în istorie ca obiecte de divertisment, dar, în acelaşi timp, precursoare ale automatizării actuale.

Expoziţia României din 2016, SELFIE AUTOMATON, dezvoltă o problemă de poziţionare, prin intermediul a 6 păpuși mecanice.

Proiectul propune nu numai un spectacol critic, ci mai ales un autoportret alternativ, atunci când îi descoperi geneza și surprinzi subtilitatea mesajului.

Este incredibilă asocierea dintre un arhitect, un păpuşar și un grafician.

Amintirea acestei deplasări este deosebită şi în mod sigur voi reveni și peste doi ani cu dorința de a mă plimba din nou prin acest oraş desprins parcă din altă lume.

 

*Pentru o incursiune mai aprofundată şi mai pertinentă în lumea Bienalei, recomand:

 

Oana Andreea Bănescu