*Rammstein – Zerstören* – scoţând din text „doch es darf nicht mir gehören” şi adăugând „nicht planen”. Distrugerea de dragul distrugerii sau „schimbarea de dragul schimbării”, cum o numeau conservatorii care se opuneau pe această linie radicalismului liberal. Sau credinţa (nu în sens metafizic, ci pur şi simplu ca Wille zur glauben) că întâmplarea naşte artă, că totul este întâmplare, că totul este artă, iar prin „totul” a se înţelege actul de a trăi, ce echivalează cu actul de a crea.
Distrugerea, în primul rând, nu e anihilare, ci schimbare – fie că e vorba de distrugere prin explozie sau prin trasare de semne cu creionul pe hârtie. Nothing really matters – şi asta nu presupune o „egalitate universală”, ci tocmai opusul. Să neg orice sistem axiologic? – prea banal; aici e vorba de a-l distruge, iar cu un minim de simţ estetic se va remarca infinitul de artă din haos – dincolo de „principii supreme”. Formele fără fond? – justificabile, deci prea puţin interesante. Dar fondul fără formă? – despre acesta cine să vorbească? Înlăturare a tuturor clasificărilor şi liniilor trasate între categorii; poate plasarea lor temporară în mijlocul sau, în orice caz, oriunde în interiorul categoriilor… pour rien en fait, seulement… să vedem ce se întâmplă. Experimentul fără direcţie, excluderea generală a direcţiilor, experimentul care e mai mult decât „pentru sine” pentru că nu e de fapt pentru nimic. Şi din asta se face artă pură. Din nimic altceva. Iar arta pură e dincolo de „universul cultural” – e dinamică, e concomitent empirică şi ideatică; nu e concept, ci se trăieşte, nu ca tipar şi sens existenţial, ci ca individualitate universală.
Cadrul nu se „descoperă”, ci se creează (ca adevărul, de altfel) în permanenţă, iar omul poate trăi arta doar dacă se aruncă în el de la o distanţă destul de mare încât să nu ştie la ce să se aştepte şi conştient în cea mai mare măsură. *râsete isterice* Oricum nu va şti la ce să se aştepte. Apoi, esenţial e să-şi deschidă toţi porii, să nu se acopere cu nimic – pe scurt, să fie complet expus – expus la a simţi (αισθανομαι). Ca în iad, s-ar zice? Mais non, car l’enfer est froid… Şi-n plus, aici există fericirea – a matter of will – pentru că „totul e posibil” şi „permis”. *Slash – World on Fire* Aproape că ajung să cred în principiul universal pe care-l desemnase Freud…
Până acum ceea ce se numeşte postmodernism pare un conglomerat de fragmente ce nu se unesc între ele, însă nici nu se afirmă în individualitatea lor – au legături libere, plutesc în vid parcă în căutare de ceva, în loc de a se regăsi pe sine. Da, e nevoie de fragmente – nu de absolutul în sens idealist; nu de unitatea ce extermină individul (sau de individul ce se pierde în mod voit într-o unitate mereu susceptibilă de… totalitarism de stânga). Fragmentul unic, unitar se afirmă ontic nu prin aşa-zise legături interne între părţi, ci prin indivizibilitate. Şi se afirmă nu pus în legătură cu vreo oarecare Sachlichkeit, ci cu sine, în sine fiind anarhie – şi dacă ar fi vreo „lege” inter sau intra pentru fragmente… cu atât mai bine, să se conteste!
E nevoie de detonări succesive pentru a se ajunge la fragmente. Să se răsucească axele şi poate să se rupă; să intre toate odată în aceeaşi sferă; în alte sfere să nu intre niciuna – fără criterii (tocmai le-am rupt!), ci… la întâmplare. Dacă inconştientul naşte artă, lumea ca întreg contingent de ce n-ar face-o? Nietzsche, despre durere: „faptul că doare nu este un argument împotriva ei, este esenţa ei”. Atributele să fie lansate pe ţeava unui Maus dintr-un domeniu în altul – indivizii nu mai sunt pasibili de o nouă fragmentare; nu au de ce să ţină cont de bariere opace sau transparente (nu are nicio importanţă aici dacă indivizii de care e vorba sunt ei înşişi opaci sau transparenţi).
Pietrele să se spargă şi să curgă sânge din ele – mai bine sânge decât piatră, pentru că el curge. Fluidele sunt acide în esenţă. Înlocuirea solidelor cu fluidele – tot un fel de distrugere ca reconstrucţie.
Şi sfere de sârmă deasupra tuturor. Şi extazul estetic.
Se-nţelege – sau ar trebui – să nu e vorba aici de vreo direcţie, ci tocmai de suprimarea ei. E vorba aici de ceva ce nu se poate face (make) decât o singură dată, de către un singur individ, ce şi-a renegat esenţa şi a ales
Andreea Ioana Aelenei