Realität

‒ Domnişorul fără temperament!

Cel mai bun psiholog pe care-l cunoscusem şi care, surprinzător, era femeie, mă striga aşa de când îi cerusem să-mi identifice temperamentul predominant, lucru pe care mulţi alţii înainte eşuaseră să-l facă. Ea reuşise, pe baza unei scheme simple, să teoretizeze ceea ce eu deja intuiam: temperament flegmatic, mascat de ceea ce s-ar putea numi un caracter sangvinic, mai puternic decât tendinţele naturale. Schema era simplă, se baza pe două constante: stabilitatea psiho-emoţională şi raportarea la mediu; o ştiam cândva, iar psihanalizându-mă, mi-am dat seama de ce am uitat-o: aparţinea lui Carl Jung, iar eu îl preferam pe Freud. Ceea ce domnişoara psiholog nu avea de unde să ştie era că în copilărie temperamentul îmi fusese aproape acoperit de un „caracter melancolic”. Totuşi, oricât de cursivă şi logică îi era teoria, eu aveam încă dubii că e în totalitate corectă. Poate tocmai prea simpla coerenţă era incompatibilă cu temperamentul meu.

M-am întors către ea, scuzându-mă că niciodată nu mă uit pe unde merg şi că n-aveam cum să o observ.

‒ Dacă ai conduce aşa cum mergi pe jos, ai fi avut deja multe accidente, glumi ea.

Glumea, dar avea dreptate: dacă aş conduce cu viteză mare şi nebăgând în seamă decât drumul liber şi conturul obstacolelor din jurul meu… În schimb, eu conduceam mai încet decât necesar şi contemplând în detaliu peisajul, câmp, om, maşină sau lumină.

‒ Te grăbeşti? mă întrebă.

‒ Nu. Mă plimb…

De fapt uitasem pentru o secundă unde mă duceam. Am urmat-o pe o bancă sub un castan. Frunzele se uscau deja, iar castanele păreau gata să cadă.

‒ Dar e încă august, am rostit eu doar finalul gândului.

‒ Din cauza căldurii, mi-a răspuns.

Avea cu vreo 15 ani mai mult decât mine. Divorţată de tot cam atâţia ani, îşi creştea singură copilul. Vopsită blond, părea mai tânără cu mult. Purta o brăţară complicată, argintie – avea mâini subţiri.

‒ Cât mai ai până termini facultatea?

‒ Doi ani, am răspuns absent.

‒ Voiam să te rog ceva.

A scos din buzunar un bileţel, după care a continuat:

‒ Ştiam că ai cărţile astea. Mi le-ai putea împrumuta pentru o lună? Fac un curs de specializare, în domeniul tău. Iar în magazine nu le găsesc.

I-am răspuns cu un „nu” mai mult şoptit. M-am ridicat brusc şi am plecat cu gândul la cât de stupid şi inutil era refuzul meu. Mergeam repede, zâmbeam, iar tensiunea îmi crescuse.

 

*

 

Analizând(u-ne) în aceşti termeni (mai precis: în acest sistem de termeni), totul pare să aibă sens. Aici e şi problema: chiar are un sens! Până şi distincţia lui Frege între „sens” şi „semnificaţie” aparţine unui sistem de termeni şi, prin urmare, are un sens. Nu există semnificaţie fără sens. Situaţia inversă e mai probabilă. Dând un sens existentului – adică: încadrându-l într-un sistem coerent de termeni – adică: analizându-l, i se anulează realitatea (Realität). Deci analiza a ceva ce există nu poate fi decât incompletă, parţială, relativă: conţinutul esenţial îi scapă.

Andreea Ioana Aelenei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *