Aproape de amurg, zeii s-au hotărât să întoarcă lumea pe dos, ca pe o mănuşă. M-am trezit astfel călcând pe cer, norii îmi gâdilau tălpile şi priveam distrată cum pământul stătea suspendat deasupra capului, ca o cupolă în semiobscuritate. Plantele atârnau neajutorate, iar copacii erau prinşi de rădăcini ca nişte rufe puse la uscat. Păsările îşi aveau acum cuiburile în nori, iar restul fiinţelor vii încercau și ele să se adapteze, la fel ca planetele care se rostogoleau în jurul meu, dezorientate.
Părea că se crease o nouă lege a gravitaţiei. De fapt, era una exact opusă celei pe care o cunoscusem până atunci. Valurile mărilor aproape atingeau creştetele câtorva copii care se hotărâseră să construiască un nou turn Babel din pragul norilor până înapoi pe Pământ. Câţiva se ţineau cu mâinile agăţate de rădăcinile noduroase ale copacilor, cu picioarele suspendate în aer.
Pe mine nu m-a impresionat să văd lumea cu fundul în sus. Priveam liniștită cum soarele apunea uşor-uşor, iar stelele începeau să-şi facă apariţia ca nişte lămpi solare, luminând norul pe care stăteam aşezată.
Însă toată liniştea acestui haos fu spulberată atunci când au început să cadă bulgări de pământ peste nori, trecând mai jos de aceştia şi ajungând până la luna abia ivită, şi mai jos de aceasta, până când nu se mai zărea nici urmă de ei, fiind înghiţiţi de întuneric.
Întreaga lume părea a se ruina deasupra capului meu: oamenii intraseră în casele lor suspendate şi, împingând cu picioarele, dărâmau acoperişurile, în timp ce fructele coapte, pietrele şi obiectele se prăbuşeau în jur.
Ilustrație realizată de Ariana Borza
Hotărâtă că trebuie să fac ceva, să acţionez, am început să alerg spre portalul care mă despărţea de lumea reală pentru a opri această bizară inversiune. Drumul părea insuportabil de lung din cauza obstacolelor peste care trebuia să trec. Încercam să mă feresc de toate cele ce cădeau de pe pământ şi, de asemenea, să nu cad cumva în golurile create de cele ce trecuseră deja prin stratul de nori.
Privind în sus, vedeam cum iese la iveală din ce în ce mai mult scoarţa terestră, golurile de iarbă şi pământ. Scoarţa semăna cu o rană din care stătea să țâșnească din clipă în clipă un izvor invizibil. Ajungând aproape de turn, am observat cu stupoare că în jurul lui nu exista urmă de nor, ci doar o aparent nesfârşită întindere de întuneric, luminată din loc în loc de cele mai apropiate stele. Fragmente de nori erau suspendate în golul imens dintre pământ și cer, aproape să se prăbuşească. În jur nu se vedea nimic care să mă poată ajuta în trecerea mea spre turn, însă curajul mi-a revenit de îndată când am descoperit groaza de pe chipurile oamenilor, făcându-mă să mă avânt spre cea mai apropiată potecă pe care o vedeam cu ochii. Ajungând pe ea, după ce mi-am recăpătat echilibrul, am observat o altă potecă, la o distanţă pe care ştiam că o pot parcurge.
Astfel, am reuşit să străbat, din aproape în aproape, cea mai mare parte din distanţa spre turn, ţinându-mă strâns de orice fărâmă plăpândă de nor întâlnită. Începusem să prind curaj, sărind de pe o bucată pe alta, cu din ce în ce mai multă rapiditate. Ajungând în sfârșit la turn, m-am avântat spre el şi m-am prins cu mâinile de fundaţia lui. Tocmai atunci fragmente din el – mai mari şi mai mici – au început să se prăvălească peste mine, semn că era în destrămare. În ciuda eforturilor mele supraomenești, n-am putut urca prea mult, turnul se năruia cu fiecare secundă din ce în ce mai mult.
Pierzându-mi echilibrul, am alunecat în abis. Priveam cum stratul de nori se făcea din ce în ce mai mic, cum stelele mă înconjurau, cum bucăţi din turn cădeau alături de mine, cum Pământul rămăsese cu răni grave în piept, cum până şi Soarele se micşora şi cum, în final, m-am trezit la normal, păşind pe pământ în loc de nori şi privind sub o cu totul altă perspectivă cerul, norii şi stelele.
Dacă mă gândesc bine, nu-mi amintesc ca apocalipsa să fi fost prezisă într-o așa manieră. Lumea pe care o vedeam eu acum era doar una pe dos, una cu capul în jos și picioarele în sus, nicidecum una catastrofică. Chiar atunci îmi veni în gând că, cu anumite excepții, chiar și pe dos fiind lumea noastră, noi tot ne putem continua viața, munca, sentimentele, prieteniile de tot felul și mai toate celelalte trebuincioase. De aceea nu mă îngrijorează aproape deloc această cvasiinversiune. De aceea cred că sunt perfect conștientă când afirm că nu peste tot văd lumea inversată. Chiar dacă toate lucrurile din jurul meu par să o fi luat razna, întoarse cu fundul în sus, în spatele ochilor mei eu le văd normale, în matca lor firească, inițială. Așa încât, chiar dacă lumea mea e pe dos așa cum o văd ochii mei, mintea mea mi-o readuce în parametri normali și mă gândesc cât de minunat este principiul acela al dublei negații, care ne ajută ca, atunci când greșim, să putem repara greșeala noastră fără un efort considerabil!
Poate că, aşa cum pare a fi o nebunie să vorbeşti despre nimic şi totuşi mintea umană o face atât de bine şi cu atât de multă cutezanţă, tot la fel ar putea să pară o nebunie a vorbi despre o lume intervertită, o lume întoarsă pe dos.
Ilustrație realizată de Theo Harald Boangiu
Îmi amintesc cum a început totul. Mai întâi m-au năpădit nişte gânduri ciudate. Însă, dacă exista cumva vreo legătură între cele două lumi şi în ce fel anume cu ideea în sine, nu cred că ştiu să explic nici acum. Ideea îmi venise din senin, îmi venise pur şi simplu. La început, revelaţia în sine mi s-a părut mai importantă decât înseşi aberaţiile şi fantasmagoriile despre piramidele egiptene. De ce m-am gândit atunci la ele, la piramide, iarăşi nu pot să explic. Poate pentru faptul că ştiam bine că în piramidele acelea există, încrustată sau nu, atât de multă matematică. Poate…
De îndată ce am avut viziunea, am simţit că se îmbulzesc, îşi fac loc dintr-odată în mintea mea o mulţime de conexiuni, toate bazate pe ideea celor două universuri. Nu păreau universuri paralele, dimpotrivă, schematic nici măcar nu sugerau asta. Mai mult, mi-aş fi dat repede seama dacă lucrurile ar fi stat astfel. Căci, abuziv, puteam intui şi asta. În realitate, însă, erau mai degrabă două universuri pe dos, adică inversate. De fapt, introspecţia mea cu cele câteva cunoştinţe pe care le aveam în domenii apropiate se articula aproape perfect cu lumea pe care o descoperisem, părând în concordanţă cu exigenţele de ansamblu ale obiectului gândirii mele. Alte introspecţii se întrupau în argumente, ba chiar în câteva confirmări, prin exemple care îmi întăreau convingerea că sunt pe drumul cel bun. În fine, mai erau un soi de conexiuni la care încă nu le găsisem rostul, din acelea neclare, nelimpezite, care mă invitau febril să gândesc şi să caut mai departe.
Am citit undeva despre un principiu care mi-a rămas adânc înfipt în osatura mea reflexivă. Un principiu care ne asigura că, dacă un lucru există, atunci există și inversul lui și că inversul oricărui lucru din univers se află tot în univers. Nimic mai simplu acum să accept că lumea asta nouă a mea nu e deloc mai complicată sau mai simplă decât cealaltă cu care mă obișnuisem până acum.
Am acceptat repede și faptul că o lume inversată n-ar fi altceva decât opusul lumii actuale, în sensul că o conţine pe aceasta în afara ei. Prima lume este cea care ne apare în față, a doua, inversa sa, ar fi cea în care se regăseşte prin una sau mai multe proprietăţi. Chiar dacă sunt opuse (sau inverse), nu înseamnă neapărat că ele se află într-o opoziţie iremediabilă.
În cele din urmă am construit un întreg eşafodaj al viziunii mele. M-a mirat că acesta a fost atât de uşor de conceput, de structurat, ba mai mult, am avut senzaţia că era deja pregătit să fie arătat lumii. Speram să nu intervină nimic care să-mi distragă atenţia, spiritul meu era adânc cufundat în focul inspiraţiei. Am mâzgălit câteva foi albe pe care le aveam permanent cu mine, acolo, pe scunda mea măsuţă de lemn scorojit. Lucrarea creştea văzând cu ochii. Mintea mea o percepuse din start în întregime, cam tot aşa cum ochiul ar cuprinde dintr-o privire un tablou frumos sau un chip atrăgător. O extindeam, o vedeam tot mai clar, o revedeam, o reconturam şi reconfiguram, până când am avut în ochii minţii întreaga operă.
Am putut sesiza astfel că există o lume paralelă care, chiar dacă este inversa noastră, în afara câtorva mici detalii legate de banalul nostru confort, putem trăi în ea la fel de comod ca și în lumea noastră obișnuită.
Soarele e la picioarele mele. O strălucire de necuprins se revarsă peste gândurile mele atât de bulversate în ultima vreme. Câteva pânze de păianjen îmi oferă o mie de ochi ce se transformă în petice de lumină. E liniște și mi se pare că am cucerit lumea. De fapt, am cucerit două lumi.
Cu mult dincolo de stele, la capătul celălalt al oglinzii mele, galaxia se roteşte lent, nepăsătoare la cele ce se petrec în pulberea ei de planete.
Aici, pe pământ, în micile aşezări ale furnicilor, au loc permanent sărbători ale renaşterii în fiecare dimineață. Asta în timp ce strălucirea cerului absoarbe totul şi, puţin câte puţin, tot ce e viu se topește în razele fierbinţi ale bătrânului astru. Și chiar dacă strălucirea lui ne face să descoperim cât de abrupte și prăpăstioase sunt unele cărări pe care le urmăm, lumina care ne vine, ne izbăvește și este totul. Totul de un alb orbitor.
Denisa Lepădatu