Împăratul muștelor

Plici! a căzut una. Placi! alta. Plici! una. Placi! alta.

– Mihai, lasă pliciul ăla, mamă! Ai să te lovești! Lasă muștele în seama hârtiei cu lipici şi a Smarandei. Se ocupă ea.

– Nu-l las!

– Da’ de ce, mamă? Vrei să mă supăr? Adă-ncoa’ pliciul! Vrei să pățesc ca tătucul Cenuşăresii? Vrei să fac inimă rea?

– Da-l ia Mița! N-o las!

– Hai, mamă! Uite, că deja mi-i rău! spune mama și se face că leșină, cu-o mână pe frunte, pe masă, și cu ochii peste cap.

Smaranda iese dintr-un colț și-ncepe a striga, agitând mâinile și bulbucând ochii:

– Moare stăpâna! Moare stăpâna! Ce-i de făcut, conașule?

Smaranda venea de la sat, crescuse la moșie, da-n bucătărie zicea cum era deprinsă.

Mihai, în schimb, aruncă o privire atotștiutoare mamei căzute perfect pe scaun, cu un ochi bulbucat și celălalt mijit. Mihai văzuse într-o zi, din întâmplare, un fragment dintr-un articol ironizând un om politic, cuprinzând de asemenea și o caricatură. Aceasta îl ilustra pe domnul senator aruncând o privire care se voia studioasă, cu un ochi bulbucat, celălalt mijit, și cu o mână sub bărbie. De-atunci toate „privirile” lui Mihai se „prezentau” astfel, căci aflase el că la ziar apar doar oameni deștepți, ca tata, deputat.

– Știu eu că ești simulantă! utiliză cu satisfacție Mihai o expresie nouă auzită de la dascăl.

– Vai, deștept e, să nu-l deochi! exclamă Smaranda.

– Vai de norocul lui, că prea multe știe! zise mama încercând să se ridice de pe scaun. Ajută-mi,  Smarando, c-am înțepenit aici!

– Acușica, Coniță, acușica!

– Acum îmi dai pliciul, neobrăzatule?

– Nu, răspunse Mihai învârtindu-se prin cameră, şfichiuind prin aer cu „obiectul interzis”.

– Stai, mamă, poate răstorni ceva! exclamă dna Petrescu, zisă „mama”.

Mihai nici c-aude – Zbeng! pe hol. Mama, după el. Smaranda, după dânsa. În curând, și zgomot de ceramică spartă. Victima mișcării petresciene – vaza din porțelan chinezesc. Martori: Mihăița, zisă Mița, și pisica, tot Mița, ca stăpâna.

– Vai, vaza! Vezi ce-ai făcut? Cine o să repare vaza? Haidem în sala de lectură. Și tu, Mița.

– Da’ de ce, mamam? Moi a fost enfant cuminte!

Vedeți voi, mai nou, Mița era adepta franțuzismelor ; „Cu atât mai bine, că e fată deșteaptă și se mai dezgheață la minte.” spunea dna Petrescu.

– Se zice „Je“, Mihăițo!

– Totuna-i, mamam! Așa a zis și papa.

– În casa asta-i o situație demnă de Medeleni! Hai, treci în sala de lectură.

– Dacă je nu vrea? cercetă Mița terenul.

– Nu-ncape vorbă.Vrei să telegrafiez lui tata?

Papa are să înțeleagă. Nu știi tu! afirmă satisfăcută fetița.

– Îi telegrafiez lui tata!

– Ba eu! Decretă Mița și porni cu pas hotărât spre sala de lectură.

– Ai de ei! exclamă dna Petrescu.

– Lăsați-i, doamnă, că-s copii! aplană situația Smaranda.

– Bine, Smarando! Fie de la mine.

 

Nu știa însă dna Petrescu în ce câmp de luptă se transformase sala de lectură. Pernele de pe scaune zburau, cărțile – proiectile, foile – perdea de fum, iar ușa, complice, nu lăsa să treacă un sunet. Și, ca orice război cinstit purtat în bibliotecă, totul era dat cu declarație, întocmai :

„Plan de război (opera – Mihai)

Atacanți

– Mihai (scris de Mihai)

– Mihaela Marie Petrescu (aici Mița)

 

Motivațiunea gâlcevei epice în proză de Paris (aici tot Mița, mai poetă)

 

Obiectul motivațiunii: este pliciul, cauciuc 70% și 30% lemn, nuia, cu găuri (detalii tehnice aproximate de Mihai, puse în scris de Mița „că eu scriu mai frumos”)

 

Motivațiunea :

(Mița) Obiectul, numit baroc „plici” este de gen feminin.

(Mihai) Pliciu’ e băiat, nu o simulantă de fată.

 

Argumente :

(Mița) Pliciul se unduie, se retrage și lovește cu unduiri lucioase și elegante, mai că are și dantelă la mâner. E suplu și frumos, grațios ca o dansatoare, fiind astfel, în concluzie, de gen feminin.

(Mihai) Lovește si ucide cu noblețe și scop nobil (pliciul), deci, ca un „soldat”, e băiat.

 

Concluzie – (aici copiii nu completau, niciodată ajungând la un consens)”

 

Mița susținea sus și tare că pliciul e fată, astfel fiind al ei, așa cum biblioteca, care e de gen feminin, aparținea bunicii. Mihai susținea contrariul, că pliciu-i băiat și-i al lui, ca și raftul (o întrebase el pe Mița), băiat, al lui tata.

Cu una, cu două, trebuie menționat că cei doi, deja diferiți, împărțeau o pasiune comună, cauză a multor neînțelegeri și „războaie”, între ei și cu cei ai casei, de când găsiseră un plici vechi în debara: plesnitul muștelor. Tot în acest sens, lucru care a creat conflicte cu dna Petrescu, copiii lăsau adesea bomboane lipicioase, miere și multe altele prin casă și, cu geamurile deschise, casa se transforma în crescătorie de muște. Copiii probabil deja decolaseră jumătate din populația de muște din oraș, cu toate că bâzâitoarele soseau în număr tot mai mare, atrase de bunătăți, spre bucuria copiilor și spre disperarea mamei.

„Nu e o distracție potrivită”, argumenta dna Petrescu. Dar copiii să asculte?

În răstimpul în care cititorul cugeta la cele de mai sus, Mița și Mihai, doi îngeri cu plete brune și ochi cu sclipiri îndrăcite, se aflau în mijlocul unui dans de cărți, perne și file desperecheate, culori, pensule și palete, căci biblioteca servea și ca sală de pictură, și ca salon „intelectualist”, cum îi zicea Mița.

Dna Petrescu, neștiind de „războiul” copiilor, puse pe Smaranda să le ducă dulceață, „că uite la ei,

n-auzi pâs, ce cuminți sunt”, vorba mamei nebănuitoare. Smaranda, mai mândră de „mândrețile de copii” chiar decât mama lor, porni cu dulceața, de la mama, și sorbet, ciocolată și zăhărel din parte-i.

Nebănuind nimic, intră Smaranda în sala de lectură și – cititorul își poate imagina ce-a urmat – o carte rată milimetric nasul slujinicei, nimerind, în schimb, tava. Urmările: covorul murdar, dna Petrescu supărată. Ce-i de făcut? Ca orice damă care se respectă, dna Petrescu scoase la înaintare telefonul inteligent, și scrise un mesaj concis explicând situația, punând un xoxo și un emoji inimioară la final (o învățase prietena ei Amalia). Nici nu mai trebuie precizat că scurtul mesaj îi era destinat soțului – dl Petrescu – cerându-i ajutorul, căci „tribunalul îl așteaptă, acuzații sunt la bară, martori și dovezi se prezintă, se așteaptă magistratul”, acuzația fiind că „au transformat casa în câmp de luptă”, cum rezultă și din mesajul scris pe Viber, împreună cu cel de pe Messenger, în caz că primul nu era de ajuns, ori celelalte mesaje nu ajung sau nu-l conving pe dl avocat, profesie pe care o executa, alături de cea de deputat, dl Petrescu, papa pentru Mița, tata pentru Mihai.

Printr-o întâmplare norocoasă, dl Petrescu venise acasă mai devreme, sosind acasă chiar când madame Georgette Petrescu scria al cincilea mesaj.

Papa intră și copiii, surprinși să îl vadă, abordară cele mai nevinovate fețe pe care le aveau în portofoliu.

– Nu veniți să îl îmbrățișați pe papa? întrebă tata.

Copiii, dându-și seama că nu i se adusese la cunoștință recenta ispravă, îi săriră la gât și-l acoperiră cu sărutări.

– Hai să vedeți ce v-am luat! își invită dl Petrescu cei doi copii pe canapea, unde așteptau cuminți, ca prin miracol, cinci cutii mari.

– Ieiii! chiuiră copiii și năvăliră pe sofa.

Mița se trezi înecată în… rochii, care mai de care, lungi, scurte, cu model, fără, de vară, de iarnă, de dame, de fete, de zi sau de seară. Își ascunse cu greu mutra nemulțumită și trecu mai departe.

Mihai primea mai multe costume de mariner, soldat, plutonier, turc, polonez și așa mai departe. Băiatul se gândi dacă, atunci când era mic, tatăl său își dorea un astfel de cadou.

Pe lângă multele jucării (pentru  Mihai, căci Mița era fată mare) și dulciuri felurite, multe și colorate, fiecare avea propriul pachet „secret”. Mița primea un trabuc indian, colecționand astfel de „artefacte” – spre disperarea doamnei; Mihai, apă de colonie bărbătească, cum are tata, din nou spre disperarea mamei (cam rea mama asta, nu credeți?). Și, într-un colț al geamantanului… un… plici. Copiii măriră ochi de mirare, iar mama, amintindu-și pricina, spuse:

– Nici nu știi ce au făcut !

– Hai mai lasă-i, George, că-s copii! De parcă tu n-ai fost așa!

– Ba, să știi, că eu eram cuminte ca o sfântă!

– Sigur, cum spui tu, George, spuse papa și le făcu cu ochiul copiilor.

Și, astfel lucrul spus, Împăratul muștelor se retrase, Împărăteasa la fel, fiecare cu sceptrul ridicat, mereu vigilenți, ca nicio muscă să nu scape de pedeapsa capitală. Și pacea fu, până ce :

– Eu zic că și pliciul tău e fată.

– Ba. Al tău e băiat.

– Să fie decret!

– Să fie! s-a spus și a fost.

 

Iulia Maria Popovici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *