În fiecare zi, mă trezesc la ore diferite. Azi sunt Beethoven, care încearcă să distingă sunetele pianului mai mult decât mort la atingerea clapelor sale alb-negru, aidoma unui film vechi în care am mai jucat rolul principal, doar că mi-am uitat cuvintele. Ieri am fost un Werther, așezat frumos pe pagini de iscusita peniță a lui Goethe, ce a încercat cât mai palpabil și surprinzător să-mi transmită tumultul de emoții pe care, în nebunia-mi perpetuă, nu am reușit să-l disting. Mâine aș vrea să renasc din cenușa sacrificiului năprasnic și să devin Stănescu, să mă metamorfozez la fiecare atingere a vântului de primăvară și să-mi simt inima bătând după zvonul aventurier al versurilor ce coboară lin pe fruntea-mi obosită. Oricât de mult aș încerca să trec dintr-o ipostază în alta, completamente diferită de cea precedentă, e în van! Nu ajung decât să cutreier aceeași sală cu oglinzi stricate, nădăjduind că, într-un final, voi găsi, din nou, Țara mea, a Minunilor, cea pe care o visam ori de câte ori clipeam la vederea cerului înstelat al lui Van Gogh. Totodată, îmi dau seama că nu sunt decât un lup de stepă care s-a risipit în goana sălbatică a timpului, aidoma unor mărgele lăsate să cadă din mâinile copilului al cărui chip l-am văzut, doar un minut în urmă, în reflecția lacului singuratic, pe malul căruia m-am așezat, eminescian, să număr infinitatea de euri pe care am reușit să o adun în acest bol de sticlă, plin cu nisip.
Toți genii sunt speciali. Într-o mare de chipuri și orgolii, lumina din ochii lor strălucește intact, lăsând locul unor spații rămase în beznă pentru ceilalți, unor lumi diferite, abracadabrante și nebune. Ultimul calificativ este însă, mai degrabă, un blestem ce compensează neprețuitul dar al inteligenței. Al acelui tip de gândire care nu se racordează la universități absolvite cu brio, examene scrise conform tiparelor instituite în manuale, reviste care te reprezintă drept un Ubermensch desăvârșit, dincolo chiar de închipuirea nietzscheenă. Geniul nu se încadrează în cele mai înstărite clase sociale, așa-numita „elită”, ci își are rodul în penurie, deziluzii și tristețe, care, la rândul lor, nu-l determină să devină asemenea celor din „crème de la crème”, ci, dimpotrivă, să se degajeze de acest flux iritabil al perfecțiunii și să cadă în abisul nebuniei, să ajungă un prizonier bolnav al depresiei, anxietății și, spre final, al geniucidului.
Acest raport incontestabil dintre inteligență și bolile psihice nu este nicidecum doar o simplă insinuare, mai mult de atât, nu are de-a face cu o banală excepție de la regulă, deoarece poate fi și este explicat în lumea psihoterapiei. Această barieră fină dintre cele două extreme prezentate își are originea într-o genă comună, numită neuregulin 1, cea care servește drept un catalizator al creativității, dar, în același timp, o sursă a schizofreniei ori a tulburărilor bipolare. Concluziile date sunt rezultatul unui studiu realizat de către cercetătorii de la Universitatea Semmelweis, din Ungaria, care și-au materializat ideile prin recrutarea unui număr de persoane considerate a fi extrem de creative, identificând în ADN-ul lor gena specifică. Această maladie, de care suferă aproximativ un 1% din toată populația planetei, este foarte des blamată și, de regulă, oamenii bolnavi sunt excluși din diferite grupuri sociale, fiind categorizați drept „periculoși” pentru mediul ambiant. Până la urmă, însă, această genă, la prima vedere, distructivă, a fost unul dintre factorii care a dat naștere rasei Homo sapiens și a dus, practic, la dezvoltarea umanității. Realizând un simplu racord dintre toate informațiile expuse mai sus, putem ajunge la concluzia că nebunia nu este doar un motiv inerent al degradării speciei umane, ci mai mult de atât, unul dintre criteriile care au dus-o spre progres, oricât de paradoxal ar suna. Acest paragraf, care seamănă mai degrabă cu pisica lui Schrodinger, tinde să explice aportul geniilor considerați psihopați la vremea lor, dar care acum sunt priviți drept niște zei de către profesori, elevi ori simpli precursori ai lor, pentru că una dintre părțile negative ale inteligenței peste mediu este faptul că ajungi a fi sociopat din cauza portretului psihologic specific pe care-l deții, cât și al oamenilor care nu sunt de acord cu aspirațiile tale ciudate. Înțelegerea unui geniu necesită timp, iar acesta este un exemplu bun care îi demonstrează ideile mult prea progresiste pentru o societate conservatoare.
Nikola Tesla, fizicianul care a devenit prototipul existențial pentru o suită de tineri cu aspirații asemănătoare, a fost privit, un timp îndelungat, drept un maniac, o întruchipare ciudată în carne și oase care nu poate fi încadrată naturii umane. Primul lucru pentru care a fost blamat este tehnica inedită de a dormi care-i poartă numele: două ore de somn pe noapte și douăzeci de minute în timpul zilei. Un alt obicei, mai straniu decât atât, este faptul că dorea să obțină toată atenția publicului atunci când era într-un anumit grup social, de aceea, uneori, folosea niște metode mai excentrice, cum ar fi, spre exemplu, aceea că-și utiliza propriul corp în loc de conductor electric pentru a face un show cât mai interesant. Această personalitate este însă de departe cel mai faimos model al nebuniei provocată de un exces de inteligență și creativitate, care împreună sunt substanța potrivită pentru un geniu letal. Edvard Munch, bărbatul care nu a fost niciodată căsătorit, își trata picturile ca pe niște copii, locuind izolat de restul lumii în ultimii 27 de ani ai vieții sale, în capitala Norvegiei. Acest geniu excentric și-a dedicat viața artei, acumulând în propriul palmares peste 20.000 de lucrări, dintre care doar una a reușit să cucerească, postmortem, inimile publicului. Faimosul „Strigăt” este o icoană a artei moderne, o Gioconda a timpurilor noastre, pentru că, la fel ca și Leonardo da Vinci care a încercat să reprezinte toată serenitatea epocii renascentiste, pictorul al cărui nume este pronunțat într-o manieră englezească, incorectă, a reușit să reverbereze pe pânză imaginea perioadei noastre istorice, alimentate cu insecurități, depresie și frică. Povestea din spatele picturii este una la fel de sinistră: într-o seară, ieșind, alături de doi prieteni de-ai săi, la o plimbare pe faleză, Munch a observat cum cerul devine una cu culoarea sângelui venit de la abatorul apropiat, fețele oamenilor au devenit, dintr-odată, palide și cadaverice, în timp ce un strigăt prelung (probabil un muget) a tăiat liniștea atmosferei instalate. Acest spectacol nu este unul veridic, ci tinde să demonstreze mai degrabă, înzecit, aportul penuriei pentru șlefuirea sclipirii de geniu. El întruchipează toată tragedia existențială a pictorului, împreună cu moartea surorii sale, solitudinea resimțită și bolile psihice de care suferea (schizofrenie și anxietate). În ciuda suferinței pe care i-o aducea această stare mintală, Munch credea că nu este nimic altceva decât un teren fertil pentru inspirație: „Fără anxietate și maladii, sunt doar o corabie fără cârmă. Suferințele mele sunt o parte din mine însumi și din arta mea. Ele sunt inseparabile de mine și distrugerea lor va avea drept urmarea distrugerea artei pe care o creez”. Consider că acest citat ar putea servi drept un epitaf pentru toți genii nebuni care au dat ființă unei opere monumentale pentru generațiile succesoare.
Printre toate persoanele cu un grad de inteligență peste mediu, scriitorii consituie un subiect aparte. Creatorii de destine, cei care mânuie cu multă iscusință penița înflăcărată de cuvinte, sunt, de regulă, spiritele care mor de timpuriu. Și această afirmație nu este doar un clișeu. Speranța de viață a poeților, ca un grup distinct, a dramaturgilor, romanicerilor și a scriitorilor non-ficționali este, de regulă, mai scăzută chiar decât a altor genii dintr-o multitudine de alte domenii creative. Ei au rate mai ridicate de boli psihice, în comparație cu muzicienii, actorii sau compozitorii. Și, dintre toate ariile creative, poeții dețin întâietatea și la rata sinuciderilor – de cinci ori mai frecvente decât în rândul altor categorii ale populației. Ceva anume în poezia scrisă devine atractiv pentru formarea unor noi cicatrici sau deschiderea celor vechi, îndeosebi faptul că scriitorii au reușit atât de desăvârșit să întruchipeze imaginea geniului damnat. Acesta este și cazul Sylviei Plath, o scriitoare din Americile secolului trecut, care s-a ales chiar și cu un premiu Pulitzer, imediat însă după geniucidul pe care l-a săvârșit. „A fost Sylvia Plath nebună?” este dilema care-i macină pe mulți scriitori contemporani, precursori ai acestui geniu feminin irezistibil. Unii spun nu, argumentând că firea-i rece și puțin tristă a determinat-o să se încadreze în tipologia excentricilor, alții aprobă cu fermitatea faptul că era, exemplificând cu numărul de tentative suicidale pe care le-a avut și faptul că era obsedată de însăși ideea de a pleca din viață benevol (Alvarez scria „Ea vorbea despre suicid în aceeași manieră în care ar fi putut să aducă discuția despre orice altă activitate riscantă, deoarece, se pare că vedea moartea ca pe o încercare fizică pe care trebuia să o doboare, înainte de a fi ea însăși doborâtă”). Adevărul este că Sylvia Plath a fost una dintre geniile acestei lumi, acuzată, criticată și semănată cu prejudecăți. Da, aceasta a suferit din cauza depresiei și anxietății, însă anume aceste maladii au determinat-o să devină unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai contemporaneității. Ele i-au trasat, consecvent, calea spre faimă, chiar dacă postmortem. Ele au demonstrat că Sylvia Plath, posesoarea genei neuregulin 1, este de o inteligență rară pe care umanitatea a ucis-o cu pragmatismul, dublele standarde și penuria sa de idei. Sylvia Plath a fost încă un geniu neînțeles de societate.
Toate aceste exemple binecunoscute îmi oferă răspunsul la o multitudine de comportamente pe care am reușit să le dezvolt, combinate cu reacțiile celor din jur. Azi sunt susceptibilă de suicid, prietenii nu au nicio poftă să râdă la glumele mele negre, părinții cred că exagerez, iar eu îmi pierd numărătoarea cicatricilor de pe corpul obosit de dileme și o încep iar, sperând că, de data asta, nu voi ajunge să mă distrag de la misiunea mea extrem de importantă. Ieri am fost doar un copil depresiv, mic-micuț de tot, ascuns în propria lume ca într-o cetate de beton, încercând să evadeze din acest Satyricon. Sunt mai liniștită la ore, nu ajung să dau nenorocitele de răspunsuri la care se așteaptă toată lumea, pentru că am reputația de cea mai inteligentă fată din școală, nu sunt în stare să încheg o conversație afabilă cu fețele necunoscute care mă privesc cu interes. Mâine nu vreau să fiu acea fată cu tulburări bipolare care este nevoită să consulte psihologul de două ori pe săptămână pentru a reduce din presiunea anxietății care o anchilozează. Nu mai doresc să râd isteric de la o glumă care nu a fost una dintre cele mai strălucite, în timp ce oamenii mă privesc întruna dubios și-și pun o suită de întrebări. Și nici să plâng în minutul următor, regăsindu-mi spiritul pierdut într-unul din tablourile lui Kazimir Malevich, care nu ajunge să-mi reflecte decât vidul din privire și adâncimi. De atâtea ori mi-am spus că aș vrea să evadez din acest teatru al absurdului, dar îmi găsesc consolarea într-un singur dar: cel al inspirației. Adesea, când sunt înghițită de aceste stări diabolic de bolnave, mâna îmi alunecă cu ușurință pe foile cernite de așteptare, lăsând, în urma-mi, rânduri care-mi încununează suferința resimțită, rânduri care mă ajută să-mi vindec rănile primite, rânduri care, aidoma unui prieten vechi, sunt mereu alături de mine și-mi întind brațele pentru a-mi liniști avalanșa de sentimente. Atunci încerc să nu reflectez asupra greșelilor și ciudățeniilor pe care le comit uneori, din neglijență. Atunci nu sunt prizoniera opiniilor impregnate cu prejudecăți și stereotipuri care mă macină, spunându-mi că sunt vinovată pentru ceea ce mi se întâmplă. Atunci reflectez asupra importanței unor subiecte canonice pentru societate, precum bolile mintale, cele care ar trebui să devină noul „must read” în secolul al XXI-lea, cel al decepției și insecurității.
V-ați gândit vreodată cât de duri suntem cu noi înșine? Dacă avem dureri de stomac, rinichi ori inimă, primul lucru pe care-l facem e să vizităm medicul sau farmacistul, însă ce facem atunci când simțim că cedăm pe plan emoțional, când avem impresia că pereții problemelor devin tot mai înguști, când realizăm că lucrurile și oamenii care ne determinau să fim cei mai fericiți pământeni, acum au devenit o simplă povară? Și, în cazul dat, primul lucru care ne vine în minte este să vizităm psihologul sau psihoterapeutul? Statisticile arată că doar 27% din populația lumii consideră drept o necesitate aceste vizite regulate pentru menținerea sănătății mentale. Restul oamenilor fie sunt de părerea că terapia este o pierdere de timp, fie sunt rușinați să apeleze la un specialist, de teamă să nu fie blamați de către ceilalți. De ce? De când tema maladiilor mintale a devenit un subiect tabu? De ce nu ajungem la simpla concluzie că predispoziția tot mai mare spre astfel de boli nu ne face psihopați, sociopați sau maniaci, ci arată progresul uman pe care l-am atins? Cât la sută din aceste persoane pot fi posesoarele genei neuregulin 1 și se pot transforma în viitorii genii ai umanității, fiind împiedicați doar de lipsa de susținere și consiliere psihologică? Cine știe, poate, dacă Kurt Cobain ar fi fost îndrumat de niște specialiști buni pentru a remedia problema alcoolului, a drogurilor și a ucide fiecare microcelulă depresivă din corpul său, „Smells like teen spirit” nu ar fi fost capodopera sa irezistibilă, ci o altă compoziție, mult mai reușită, iar scrisoarea sa de adio nu ar fi circulat în rândul tinerilor ușor influențabili și ar fi redus rata mortalității din cauza suicidului. Poate, dacă pana sângerândă ar fi fost îmbălsămată de o consolare sau o încercare de a înțelege nesfârșitele galaxii din mintea lor străfulgerătoare, astfel de genii ca Nicolae Labiș, Mihai Eminescu sau Veronica Micle ar fi lăsat pe paginile istoriei un altfel de palmares, și mai desăvârșit, care ar trece cultura românească de la stadiul de „marginală” la una esențială în geografia europeană. Poate, dacă preferatul meu, Nichita Stănescu, ar fi fost atins de îngerul metamorfozei, nu de cel al morții, noi ne-am fi lăudat cu doi autori români care dețin Premiul Nobel pentru Literatură.
Acest „poate”, deși mă determină să sper, îmi demonstrează că trecutul este irelevant, în contextul în care o mulțime de artiști au devenit, în zilele noastre, victimele pragmatismului, la fel ca Sylvia Plath. Ceea ce ne rămâne de făcut este să găsim cât mai multe mijloace de integrare a acestora, să ne schimbăm viziunile învechite cu referire la comportamentele dezvoltate de o ființă umană și să înțelegem importanța detectării și tratării bolilor mintale. Cum rămâne cu creativitatea, însă? N-am spus mai sus că anume disperarea este forța motrice a artei și științei? Ba da, nici nu am de gând să neg această afirmație, doar țin să menționez că limitele sunt criteriul după care ar trebui măsurată. Și, chiar dacă anumite deficiențe psihice ori psihologice ne determină să progresăm, acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să luptăm împotriva lor. Penuria este un element esențial al creativității și inteligenței dincolo de IQ, însă excesul ei poate ucide, la propriu.